Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 348, anul II, sâmbătă, 14 august 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Ieri dimineaţă, la ora 10:15, Curtea Supremă de Justiţie a suspendat greva mecanicilor de locomotivă pentru o perioadă de 80 de zile. La 10 minute după aceea, Comitetul de grevă din Depoul Braşov a anuntat că sindicaliştii din depou, considerînd verdictul Curţii neîntemeiat, au decis ca greva generală să se transforme în grevă totală, fapt ce implică sistarea oricărui fel de transport feroviar. Din acest moment, dinspre toate depourile din ţară au început să curgă comunicate asemănătoare. Rînd pe rînd, sindicatele mecanicilor de locomotivă au răspuns verdictului de la Bucureşti nu prin suspendarea grevei, ci prin escaladarea ei. Aşadar, mecanicii de locomotivă n-au recunoscut o decizie a Curţii Supreme de Justiţie. Mai mult, ei au sfidat-o, declarînd grevă totală. Pe marginea acestui fapt se poate glosa îndelung. Se poate vorbi de necesitatea crîncenei respectări a unei sentinţe judecătoreşti, indiferent dacă aceasta e bună sau rea. Se poate proclama solemn că, la ora actuală, statul de drept din România e în mare pericol. N-am nici o îndoială că aşa vor face democraţii noştri în ghilimele. Cei care şi-au însuşit democraţia nu ca pe o realitate profundă, de conţinut, ci ca pe o mărgică atrăgătoare, ca pe o formă fără fond. Noi însă, care am atras de atîtea ori atenţia asupra prăpastiei dintre clasa politică şi realitatea de fiecare zi, nu ne putem lansa în teoretizări subtile, de cabinet, asupra statului de drept. Nu ne putem lansa nici în diatribe la adresa mecanicilor de locomotive, pentru că au sfidat verdictul Curtii Supreme de Justiţie. Nu pentru că am fi de acord cu poziţia lor, ci pentru că sîntem conştienţi de inutilitatea demersului nostru. Starea de spirit din depouri ne spune că nici o diatribă nu va pune în mişcare locomotivele.
Ne vom propune, aşadar, să vedem cum s-a ajuns aici, la decizia de a sfida sentinţa Curţii Supreme de Justiţie. Pentru că o asemenea analiză e importantă, vitală chiar, pentru însăşi supravieţuirea statului de drept. De la început trebuie spus că răspunsul mecanicilor de locomotivă era previzibil. Nici ei, nici restul populaţiei n-aveau nici o îndoială că onorata Curte va da o altă sentinţă decît suspendarea grevei. Şi nu pentru că şi greviştii, şi restul populaţiei erau convinşi că aceasta era decizia justă, ci pentru că nimeni nu mai are încredere în dreptatea Curţii Supreme de Justiţie la capitolul greve. De la înfiinţarea sa, Curtea Supremă de Justiţie n-a făcut altceva decît să suspende grevă după grevă. N-a existat nici o sentinţă în favoarea greviştilor şi în defavoarea guvernului. În aceste condiţii, s-a încetăţenit opinia că instituţia chemată să facă dreptate, să fie obiectivă, să fie echidistantă între guvern şi sindicate nu e altceva decît un simplu instrument al guvernului pentru a lichida mişcările revendicative.
Sentinţă după sentinţă, Curtea Supremă de Justiţie şi-a erodat autoritatea. Ea a devenit o simplă formă fără fond. Într-o perioadă cum e cea de tranziţie la economia de piaţă, o instituţie a statului de drept nu-şi impune autoritatea de la sine, în virtutea prerogativelor legale. Ea mai are nevoie, pentru a fi respectată, şi de o convingătoare demonstraţie că e într-adevăr o instituţie a statului de drept. De la declanşarea grevei mecanicilor de locomotivă, n-am încetat a avertiza că această mişcare revendicativă are un caracter aparte. Războiul n-a fost declanşat de liderii sindicali. Nici de „terorismul sindical“, cum a susţinut, într-un moment de imprudenţă, ministrul muncii şi protecţiei sociale, Mircea Dan Popescu. Nici de forţele oculte, care vor să ne ia Ardealul, cum declară, repetîndu-se ca o flaşnetă, liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor. Greva a izbucnit dintr-o realitate morală şi psihologică specifică mecanicilor de locomotivă. Această categorie profesională se defineşte printr-un orgoliu ieşit din comun. Orice poziţie politică faţă de ea trebuie să ţină cont de acest orgoliu. Din acest punct de vedere, răspunsul guvernului la revendicările mecanicilor de locomotivă a fost catastrofal. Noi înţelegem şi acceptăm obiectivele guvernului în ce priveşte salariile. Orice cedare la acest capitol înseamnă declanşarea unei infernale spirale preţuri-salarii. Nu înţelegem însă şi nu acceptăm mijloacele prin care guvernul s-a gîndit că poate atinge aceste obiective. Chiar de la început, guvernul a dovedit o revoltătoare aroganţă. A declarat greva ilegală, n-a vrut să stea de vorbă cu greviştii, a ameninţat cu puşcăria. Nici un moment de supleţe, de disponibilitate, nu neapărat la negocieri, dar măcar la explicaţii sincere că revendicările nu pot fi îndeplinite.
Astfel, un conflict care ar fi putut fi stins de la început s-a adîncit pînă la a crea o veritabilă criză, poarte una dintre cele mai mari crize cu care s-a confruntat societatea românească după decembrie 1989.
