Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 179, anul II, miercuri, 27 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
„Evenimentul zilei“ a relatat pe larg despre scandalul izbucnit în aceste zile între dl Oliviu Gherman, preşedintele FDSN, şi Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare. Cei doi preşedinţi, de fapt, cei trei, dat fiind că dl Oliviu Gherman e de două ori preşedinte – şi al FDSN, şi al Senatului –, s-au luat de la chestiunea componenţei pe care urma să o aibă delegaţia României la Consiliul Europei. În alte ţări, o asemenea chestiune e de o evidentă lipsa de importanţă. La noi, ea zguduie temeliile Parlamentului. În aceste condiţii, e mai mult decît normal ca alcătuirea delegației pentru Consiliul Europei să fi stîrnit în Parlamentul României patimi fără frontiere. Aflînd că partidul său n-are nici un reprezentant în această delegație, liderul P.R.M., Corneliu Vadim Tudor, a dat să atace, în şedinta de luni a Senatului, FDSN-ul, care avusese lăcomia să propună nu mai puţin de 4 persoane pentru Consiliul Europei. Ca orice lider de partid, Corneliu Vadim Tudor e şi el supus presiunilor din interior. Îmi imaginez ce furtună a fost la Select, sediul de facto al PRM, printre comesenii din Comitetul Director, cînd s-a aflat că, după lupte seculare pe altarul dlui Ion Iliescu, nici un apropiat al lui Corneliu Vadim Tudor n-avea să se bucure de prilejul de a-i cumpăra nevestei o pereche de ciorapi exact din Bruxelles. Venit cu ţîfna-n nas, liderul PRM a vrut să ţină un discurs fulminant de la tribuna Senatului. Mai mult ca sigur, FDSN urma să fie acuzat ca partid trădător al intereselor naţionale, vîndur ungurilor şi lui Tom Lantos. Blajinul domn Oliviu Gherman, brusc trezit din somnolenţa-i funciară, a reacţionat însă prompt. Corneliu Vadim Tudor nu s-a putut exprima pe larg. El a plecat trîntind uşa. La ieşire, între clanță și tocul de sus, a avansat una din formulările sale tipice, formulari pentru care i s-a dus buhul: a început dictatura Oliviu-Ghermanistă. Dl dublu preşedinte Oliviu Gherman s-a supărat rău de tot. Luni seara, la emisiunea TV „Veniți cu noi pe programul doi“, domnia sa a anunţat că senatorul Corneliu Vadim Tudor va plăti, personal, pentru ieşirea sa din ţîţîni. Știind disponibilitatea lui Corneliu Vadim Tudor de a-şi da poalele peste cap, dar şi orgoliul FDSN-ist, am crezut o clipă că scandalul se va amplifica. Aşteptările noastre au fost înşelate. Scandalul s-a stins la fel de repede precum a izbucnit. Ieri, grupul parlamentar al FDSN a anunţat că cedează unul din cele patru locuri în favoarea parlamentarului PRM Iuliu Furo. Astfel, delegația noastră la Consiliul Europei îi va număra atît pe baladistul lui Ceauşescu, senatorul PSM-ist Adrian Păunescu, cît şi pe ungurul cu înlocuitori, deputatul PRM-ist Iuliu Furo.
Surprinzătoarea renunţare din partea FDSN ar trebui să ne pună pe gînduri. Întîmplarea de ieri e mult mai grea de încărcătură semnificativă decît multe alte fapte din aceste zile. Inclusiv decît scandaloasa prezenţă în delegația românească la Consiliul Europei a lui Adrian Păunescu, adversar declarat al însăşi intrării noastre în Europa. Gestul neaşteptat al FDSN ne atrage atenția asupra unei realităţi. Au circulat în ultimul timp ipoteze în legătură cu caracterul precar al alianţei care face majoritatea parlamentară, FDSN – PUNR – PSM – PRM. S-a vorbit şi s-a scris de conflicte surde, de tensiuni mascate între FDSN şi celelalte partide din coaliție. S-a speculat îndelung pe seama unei posibile nemulţumiri a preşedintelui Ion Iliescu faţă de ieşirile nationalist-comuniste ale lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Dureroasa renunţare din partea FDSN (pentru că e dureros să-ţi privezi un membru de o călătorie în Occident) ne dovedeşte însă că toate aceste ipoteze au fost simple iluzii. Ele s-au născut din eterna meteahnă a opoziției din România prezentă de a-şi lua dorințele drept realitate. Un fenomen care şi-a spus cuvîntul în numeroase alte momente ale perioadei care ne desparte de actul de la 22 decembrie 1989.
Şi în cazul eficienţei pe care ar putea să o aibă presiunea occidentală asupra regimului din România. Şi în cazul a ceea ce s-a considerat a fi scăderea dramatică de popularitate a preşedintelui Ion Iliescu. Şi în cazul supraestimării capitalului electoral al CDR. Şi în cazul, mai recent, al unei aşa-zise împăcări a dlui preşedinte cu existenţa Opoziției în România. De fiecare dată, realitatea a spulberat iluziile Opoziției. Şi de fiecare dată Opoziția, ca şi cum n-ar fi învățat nimic,
şi-a reînnoit iluziile.
Sînt tare curios să ştiu dacă şi după această nouă spulberare a iluziilor (în ce privește caracterul precar al alianţei dintre FDSN şi partidele extremiste) Opoziția va proceda la fel.
