Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 176, anul II, sâmbătă, 23 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
După cum se poate vedea din pag. 2, inaugurăm în acest număr rubrica intitulată: Cronica tulburărilor sociale. Ca orice iniţiativă jurnalistică a ziarului nostru, ea îşi are punctul de plecare în realitate. Sîntem asaltați, în ultimul timp, cu telefoane şi faxuri anunțînd declanşarea unor greve, mitinguri, demonstraţii ale salariaților. Astfel de mişcări au definit, printre altele, anul 1990. Deosebirea mişcărilor din acest an de cele de acum doi ani e însă evidentă. Mişcările din 1990 erau pregnant politice. Se striga Jos comunismul! sau Jos Iliescu! Mişcările din 1993 sînt strict sociale. Se strigă Jos directorul!, Vrem salarii mai mari! sau chiar Vrem să muncim!. În 1990, grevele, mitingurile, demonstraţiile alcătuiau un tot unitar la nivelul unei ramuri sau chiar la nivelul țării. Acum e vorba de mişcări sociale strict limitate la nivelul întreprinderilor şi al instituțiilor. Dată fiind lipsa lor de amploare, rubrica noastră ar fi trebuit să se intituleze: Cronica micilor tulburări sociale. Luate separat, aceste tulburări nu par a reprezenta nici o primejdie pentru stabilitatea social-politică a ţării. Judecate în ansamblu, ca fenomen definitoriu al climatului nostru social-politic, aceste mişcări ar trebui să îngrijoreze. Aceasta pentru că ele exprimă o nemulţumire tot mai crescîndă a populației. O nemulţumire tot mai profundă, subterană, pe cale de a lua forma unei explozii sociale de proporții. Deocamdată, această nemulţumire răzbate la suprafață în locuri izolate, răsfirate pe cuprinsul țării. Adică exact acolo unde cuțitul a ajuns la os. Cînd această nemulţumire va atinge cotele disperării, mai mult ca sigur ca va cuprinde întreaga ţară.
Putem vorbi astfel, plecînd de la aceste semnale mici, dar numeroase, că stăm pe un butoi de pulbere. Înaltul grad de periculozitate al nemulţumirii sociale constă în caracterul ei greu de controlat. La nivel central, sindicatele se pierd în lungi şi inutile negocieri cu guvernul. În urma acestor negocieri se ajunge la compromisuri. Se încheie înţelegeri. Se dau comunicate. Guvernanţii pleacă liniştiţi acasă, convinşi că au reuşit să dezamorseze tensiunea socială. Jos însă, la nivelul întreprinderilor şi al instituţiilor, e o altă realitate. Înţelegerile convenite la vîrf nu răzbat pînă aici. Și dintr-un motiv foarte simplu. Ele sînt departe de cauzele nemulţumirilor sociale din diferite întreprinderi şi instituții.
Negocierile Guvern – sindicate vizează salariile, condiţiile de muncă. Nemulţumirea tot mai crescîndă a salariaţilor dintr-o întreprindere sau alta nu-şi are însă cauza exclusivă în disproporţia dintre preţuri şi salarii. Există numeroase alte cauze ale acestei nemulțumiri. Cauze pe care conducerile marilor centrale sindicale nu le pot ataca în dialogul Guvern – sindicate. Una dintre acestea rămîne conducerea întreprinderilor şi instituţiilor de stat. Oamenii înţeleg multe lucruri. Şi că şomajul e inevitabil. Şi că preţurile sînt mari. Şi că salariile sînt mici. Ei însă nu pot înţelege un lucru: dezastruoasa administrare a întreprinderii în care lucrează. Aproape toate mişcările sociale îi vizează pe cei care conduc întreprinderi și instituții. La nivelul unei întreprinderi sau instituții oamenii văd totul. Ei văd că directorul e total incompetent. Cu toate acestea, nimeni nu-l schimbă. Ei văd că se fură pe rupte. Cu toate acestea, nimeni nu intervine. Ei îşi dau seama că o minimă preocupare pentru buna administrare a întreprinderii ar duce la reducerea şomajului şi ridicarea salariilor. Cu toate acestea, buna administrare e ultimul criteriu de apreciere a directorului de către departamente şi ministere. Oamenii ştiu că directorul şi-a creat o firmă paralelă cu întreprinderea. Aceasta nu numai că practică concurență neloială întreprinderii, dar, mai mult, atrage toate contractele bune şi chiar materiile prime destinate întreprinderii. Astfel, pentru salariații cauzele dificultăților pe care le traversează nu stau în fatalitățile tranziției. Ele stau în incompetenţa şi corupția directorilor. Numai că împotriva acestora pare că nu se poate face nimic.
Și pe vremea lui Ceauşescu, directorii furau. O făceau însă cu grija de a nu fi descoperiți. Acum fură pe față, fără pic de teamă că li s-ar putea întîmpla ceva. Din conștiința neputinței în fața incompetenței, corupţiei şi aroganţei directorului, se naşte disperarea. Şi din disperare, revolta. O revoltă de ale cărei proporții puțini îşi dau seama.
