„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

O martiră creștină declarată astfel de documentele KGB

Din cartea tipărită de Karin Hyldal Christensen la Routledge în 2017 sub titlul The Making of the New Martyrs of Russia. Soviet Repression in Ortodox Memory, aflu că sanctificarea din Rusia de azi a Noilor Martiri, altfel zis, a celor care au suferit în timpul stalinismului pentru credința lor, se întemeiază exclusiv pe Dosarele de la KGB. Textele hagiografice, gen, viețile sfinților, se inspiră aproape total din documentele întocmite de KGB-iști. Iată un exemplu în cazul Tatianei Grimblit, sanctificată de Biserica Ortodoxă Rusă în 2000 împreună cu alte victime de la Butovo:

„Hagiografia lui Hegumen Damaskin despre Tatiana Grimblit este tocmai un exemplu puternic de nou martiriu. Începe ca toate hagiografiile Hegumenului Damaskin, cu informații oficiale despre anul nașterii lui Grimblit, locul nașterii și poziția socială: «Mucenicul Tatiana s-a născut la 14 decembrie 1903 în orașul Tomsk, în familia ofițerului de accize Nikolay Grimblit» (Hegumen Damaskin 2002, 1). Tatiana Grimblit a murit pe 23 septembrie 1938, în timpul Marii Terori; avea 34 de ani. OGPU, și mai târziu NKVD, au arestat-o de cinci ori pentru activități contrarevoluționare și antisovietice înainte de a fi împușcat-o în final pe Poligonul de la Butovo. Hagiografia de șapte pagini o prezintă ca pe un sfânt aproape perfect, cu o listă lungă de argumente pentru sfințenia ei, majoritatea lor fiind dezbătute în hagiografie în mai mult de 15 texte inserate: Tatiana își folosește timpul și banii ajutîndu-și vecinii, în ciuda pericolului întruchipat de asta. E amabilă, empatică și iubitoare, ascultătoare față de tatăl ei spiritual, își anticipează martiriul ei și acționează în timpul interogatoriilor în conformitate cu anticriteriile, (criteriile stabilite de BOR pentru sanctificarea unui martir – n.n), respingînd în mod constant vinovăția ei. (Hegumen Damaskin 2002, 1) (…) «Acest act de caritate» continuă hagiografia – «a atras atenția angajaților OGPU și i-a iritat din ce în ce mai mult pe cei fără Dumnezeu» (Hegumen Damaskin 2002, 1). OGPU a arestat-o pentru prima dată pe Tatiana în 1923. Doar cel de-al treilea arest în 1927 a condus la o condamnare reală – deportare de trei ani. În 1931 ea a fost condamnată din nou și cu această ocazie a primit o sentință de trei ani de muncă silnică, însă autoritățile au eliberat-o prematur în 1932. Al cincilea arest a dus la condamnarea la moarte. Tariana Grimblit are multe arestări care reflectă istoria generală a represiunii în Uniunea Sovietică. Acțiunile ei, care la începutul anilor 1920 au determinat arestări și interogări, dar fără vreo condamnare, în cele din urmă au dus-o la închisoare și la deportare – și, în cele din urmă, în timpul Marii Terori, la execuție. În ciuda arestărilor, a deportării și a lagărelor de muncă, Tatiana și-a continuat munca de caritate. Textul de bază specifică faptul că faptele Tatianei nu erau doar materiale; ea, de asemenea, da scrisori prizonierilor. (…) Un argument mai puternic pentru sfințenia Tatianei: era conștientă de viitorul ei martiriu și fericită să îl accepte. Comportamentul din timpul interogatoriului este la fel de impecabil. Ea respectă anti-criteriile Comisiei de canonizare sinodală, deoarece refuză să furnizeze informații despre ceilalți și refuză să se recunoască vinovată de acuzațiile de activitate antisovietică care i-au fost aduse. Hagiografia conține un text inserat cu un dialog din raportul de interogare făcut după a doua arestare a Tatianei în 1925. Potrivit unui comentariu explicativ, Tatiana a încercat să-și protejeze cunoștințele: «Ai adresat clericilor o invitație de a coopera în colectarea mijloacelor deținuți și deportați?» a întrebat interogatorul. «Da, le-am adresat, dar am primit un refuz de la ei», a răspuns Tatiana, care nu a vrut să implice nici una dintre cunoștințele ei din rîndul clericilor. «Ce persoane știți, pe lîngă tine, care colectează mijloace pentru cei închiși și deportați?» «Nu știu pe nimeni altcineva în afară de mine care colectează mijloace» (Hegumen Damaskin 2002, 2)

Hagiografia lui Hegumen Damaskin încorporează patru citate din mărturiile împotriva Tatianei Grimblit, date de martori în timpul interogării lor. Toate trasează o imagine a Tatianei Grimblit de femeie profund religioasă. Unul dintre martori a remarcat că Grimblit «pune religia peste orice altceva» (Hegumen Damaskin 2002, 6), vorbind cu pacienții despre Cristos, botezînd pacienții, îndoctrinînd copiii și refuzînd să-și scoată crucea: îmi voi da capul pentru crucifixul ce îl port și cît timp trăiesc nimeni nu mi-l va lua, iar dacă cineva va încerca să scoată crucifixul, atunci îl va lua numai împreună cu capul meu, pentru că îl port. (Hegumen Damaskin 2002, 6) Mărturiile intenționau să o discrediteze pe Tatiana. Cu toate acestea, luate din contextul lor ca parte a interogatoriului NKVD și plasate în contextul unei hagiografii, valorile acestor afirmații sînt transformate cu susul în jos și devin argumente pentru sfințenie în loc de asasinare a caracterului.”

Viața unui sfînt e un text deosebit, făcut să fie lectură de inimă pentru credincioși. Iată însă că acest text copiază cele scrise de KB-istul de pe vremuri. Se gîndea anchetatorul de pe vremuri, zbirul care tortura măicuța neprihănită, că va veni o vreme cînd găinațul lui de text va fi citit cu sfințenie, cînd ce a scris el acolo va fi argument pentru sanctificarea celui pe care tocmai îl pocnea? Cartea mai arată că un număr însemnat de sfinți au fost scoși din această postură după ce noi documente din Arhivele KGB au atras atenția că victima colaborase cu anchetatorii. Situația nu e prea diferită de cea de la noi de pe vremea isteriei numite dosarele Securității. S-au frînt destine, cum a fost cazul celui al Monei Muscă, numai și numai prin luarea drept literă de lege a documentelor din dosare. Și la noi s-au exprimat îndoieli că textele reflectau realitățile. Nu din acest punct de vedere mă uimesc eu de înscrierea textelor din dosare printre notele de destin postdecembrist, ci din punctul de vedere al importanței covîrșitoare primite de mîzgălelile unei brute.

Se gîndea anchetatorul, de cele mai multe ori un analfabet că scrisul său va fi mai puternic, în materie de influență asupra vieții reale, decît cel al lui Shakespeare?