Dumnezeu i-a dat Thailandei, alături de frontiere, haşiş, masaj erotic, şerpi cu venin, ucigînd instantaneu, şi jungla din partea de nord-vest, din zona Kanchanaburi. O junglă e, de regulă, o pacoste pe capul omului. Thailandezii, gata să scoată bani din orice, au pus jungla la treabă. Numai că în timp ce alte ţări posesoare de asemenea sălbăticii s-au apucat de civilizarea junglei, tăind prin ea autostrăzi, ridicînd în locul lianelor hoteluri de zeci de etaje, thailandezii au lăsat-o în pace. Mai iscusiţi decît alţii într-ale abisalului din sufletele turiştilor, ei n-au făcut altceva decît să le ofere străinilor, occidentalilor mai ales sălbăticie, cît mai multă sălbăticie. Şi, poate, în chip surprinzător pentru unii, thailandezii au dat lovitura.
Aveam să pricep asta în călătoria pe Kwai Noi. De la pontonul Paksang ne-a luat în primire o canoe cu motor. Pentru ca tacîmul să fie complet, ni s-a impus să ne vîrîm în veste de salvare. Era greu de presupus că ambarcaţiunea folosită pînă acum de mii de turişti se va răsturna pe parcurs. La fel de greu de presupus era şi faptul că o eventuală dare de-a berbeleacul, cauzată de o mişcare neîndemînatică a thailandezului desculţ şi în maiou, ne-ar fi dus pe lumea cealaltă. Şi totuşi, îmbrăcînd vestele de salvare, menite a ne transforma în nişte pinguini, ne-a încercat o clipă fiorul primejdiei. Aşadar, ştiau ei ce ştiau thailandezii! Turiştii occidentali provin, de regulă, din categoria micilor burghezi, gata să tremure de frică şi dacă frigiderul se deschide mai greu ca de obicei. Cum să nu-l înfioare pe un astfel de cetăţean fermitatea cu care motoristul şalupei, sprijinit puternic de artileria ghidului, insistă ca toată lumea să-şi pună vesta de salvare? Astfel încotoşmănaţi, am luat-o pe rîu în sus, spre frontiera cu Birmania. Puteam ajunge pînă acolo, dacă am fi fost nişte traficanţi de droguri, dat fiind că între Thailanda şi Birmania se desfăşoară o întinsă circulaţie de haşiş. Cum noi eram însă nişte oameni de treabă, adică turişti, după vreun sfert de ceas de mers printr-un peisaj nu prea diferit de cel din Valea Prahovei, şalupa şi-a oprit păcănitul. Semn că înainte se anunţa iminent un debarcader. Şi, într-adevăr, cum am dat cotul, s-a ivit şi locul de acostare. Deşi în plină junglă, am avut o clipă impresia că mă aflu la o piscină din mijlocul New York-ului. Cu singura deosebire că toţi cei ce se hîrjoneau prin apă (fie jucîndu-se cu mingea, fie dînd din labe prin valuri, fie făcînd-o pe trăgătorii la pirogi) beneficiau de binecunoscutele veste de salvare. Ajunsesem astfel la unul dintre binecunoscutele hoteluri din junglă: River Kwai Resotel. Deşi în plină sălbăticie, complexul oferă standarde la nivel de înaltă clasă: piscină, restaurant, bar, aer condiţionat. Confortul, prin nimic mai prejos de cel al unui mare hotel din inima Parisului, nu-i văduveşte pe turişti de trăirile junglei. Deşi cu aer condiţionat, vilele sînt acoperite cu stuf. Locatarul are de ales noaptea între împuşcăturile de la televizor şi răgetele fiarelor din pădure. O sfîşiere dramatică se produce în personalitatea turistului şi la capitolul ţînţari. Cine vrea să se laude la întoarcerea acasă c-a trăit în condiţii de junglă, trebuie să se lase ciuruit de escadrilele de bîzîitori. Cum însă o asemenea încercare e greu de trecut, River Kwai Resotel asigură turistului maşinării protectoare. Totul depinde de plătitorul de valută. Dacă ţine morţiş, poate fi făcut şvaiţer de ţînţari. Dacă nu, pune în funcţiune maşinăria. Soarele arde necruţător. Slujbaşii hotelului sînt tuciurii de atîta umblat prin arşiţă. Şi aici, totul depinde de turist. Dacă vrea să le arate prietenilor şi neamurilor cît a suferit el în jungla thailandeză, nimic mai simplu. Hoinăreşte prin perimetrul hotelier cu capul descoperit, gol pînă la brîu. Dacă se mai gîndeşte un pic, are la îndemnă tot ce-l poate apăra de soarele nemilos: de la cunoscutele ciuperci de pînză de pe pajişti pînă la umbreluţe asiatice, oferite de hotel pe gratis.
Criteriul „Sălbăticiei din junglă” ar da complexului River Kwai Resotel dreptul la patru stele. Nu e, aşadar, cel mai înalt standard al sălbăticiei. Pe acesta îl vom întîlni, după vreo 10 minute de mers cu şalupa, la The River Kwai Jungle Rafts. O traducere aproximativă, ne-ar oferi drept nume Complexul de hoteluri plutitoare de pe rîul Kwai. Într-adevăr, aşa cum ne conving privirile, pe partea dreaptă a malului (în direcţia de mers) se înşiruiesc numeroase colibe de stuf, ţinute deasupra apei, ca să nu facă reumatism, de piloni zdraveni din lemn. Pe podeţele din faţa colibelor, ca pe nişte prispe, stau în şezlonguri cetăţeni şi cetăţene în ţinute de junglă: maiouri, pălăriuţe, pantaloni suflecaţi. Acostînd la chei purcedem la vizitarea complexului. 83 de camere străduindu-se să atingă categoria superlux la criteriul „condiţii sălbatice de junglă”.
Efortul e vizibil.
Camerele sînt acoperite cu stuf. Nu există televizoare sau aparate de radio. Lipseşte aerul condiţionat. Becurilor le ţin locul lămpi cu gaz. Şi, totuşi, supus unui examen sever, Complexul nu îndeplineşte înaltele standarde ale sălbăticiei junglei. Camerele au, totuşi, toaletă, hîrtie igienică, ba chiar şi duş. Un hotel superlux după criteriul „sălbăticiei” i-ar fi obligat pe locatari să-şi facă nevoile în junglă. În această se poate intra după ce ai păşit pe o punte de bambus sub care stă, făcîndu-ţi semne cu trompa, un pui de elefant. De duş, nici vorbă! Un adevărat locuitor al junglei se spală în rîu, asumîndu-şi riscul să se trezească fără mîna întinsă după săpun: între timp, i-a retezat-o, înfulecînd-o, un crocodil din care a pîndit pînă atunci. Complexul are restaurant şi bar. Aici se poate cere, pe lîngă whisky, şi apă minerală. Păi, dacă e vorba de un hotel ce se umflă în pene cu asigurarea sălbăticiei exemplare, n-are ce căuta apa minerală! Whisky, mai treacă-meargă, avînd în vedere că licoarea cu pricina a pătruns pînă şi la triburile primitive din inima Amazoniei. Apa minerală, însă, în nici un caz. Un client al unui hotel profilat pe junglă, trebuie să oblige clientul la consumarea exclusivă a apei din rîu. Se profilează, desigur, riscul unei maladii mortale. Adevăraţii locuitori ai junglei cad cu miile seceraţi de apa bălţilor şi a rîurilor. Cu toate acestea, turiştii sînt satisfăcuţi de serviciile de sălbăticie tipice junglei. Nu altfel se explică un fapt surprinzător. Deşi o noapte costă 100 de dolari, cam cît una petrecută la un hotel din Londra sau Paris, totuşi, locurile sînt ocupate deja pe doi ani de acum încolo. E drept, într-un moment de sinceritate, managerul hotelului ne mărturiseşte că de regulă turiştii nu stau aici mai mult de două, trei nopţi. Oricît de încîntător e să trăieşti rupt de lume, fără becuri, fără CNN, fără limuzină, totuşi, după un timp simţi nevoia să te întorci la hotelul cu televizor, cu uscător de păr, cu aer condiţionat şi limuzină la scară. Pînă una alta, luînd în considerare nu numai preţul exorbitant al camerei, dar şi banii scoşi din preţurile duble de la bar, din biletele pentru călătoria cu elefantul, din închirierea pirogilor sau a bicicletelor, s-ar putea spune că pentru produsul intern brut al Thailandei jungla s-a dovedit şi se dovedeşte o adevărată mană cerească.