Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 158, anul I, 30-31 decembrie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Fie şi la o privire superficială, se poate observa că liniştea defineşte aceste ultime zile ale anului social-politic şi economic 1992. Aflați în vacanță, parlamentarii se luptă din răsputeri cu elementele dominante ale momentului: cîrnații şi caltaboşii. Au toate şansele unei victorii istorice asupra acestora, dat fiind că legile, ale căror dezbateri şi votare le cad în sarcină, nu i-au ostenit prea mult pînă acum. Președintele, premierul, miniştrii n-au nici ei prea mari bătăi de cap. Singurele acţiuni cărora trebuie să le facă față în această perioadă – colindele şi recepțiile – nu par a le ridica probleme prea serioase. Această linişte îşi are explicația în specificul momentului. Între Crăciun şi Revelion stau cîteva zile lucrătoare pe care românul, îndeobşte risipitor cu timpul, le sacrifică fără să clipească. Exponenţi ai națiunii, politicienii noştri trăiesc într-o deplină vacanță intelectuală încă de la Crăciun. Destinderea din acest final de an nu-şi epuizează explicaţia prin starea specifică sărbătorilor iarnă. Ea defineşte nu numai acest moment, ci şi întreg anul social-politic şi economic 1992. O simplă raportare a anului pe cale de a se încheia la ceilalți doi ani postdecembriști, 1990 și 1991, se evidenţiază limpede o spectaculoasă diminuare a tensiunii social-politice. Aceasta deşi 1992 e anul unor evenimente politice majore, în alte împrejurări producătoare de convulsii: alegerile locale, ruperea FSN, venirea Regelui, alegerile generale, formarea unui nou guvern. Principala cauză a acestei impresii ţine de absența mişcărilor de stradă. Chiar şi cele, cîteva, care s-au desfăşurat, n-au mai avut spectaculozitatea de altădată. Din acest punct de vedere, liniştea e un semn pozitiv. Ea exprimă un fenomen definitoriu al anului 1992: transferul bătăliei politice din stradă în cadrul instituţiilor ordinii de drept. Regulile jocului democratic par a fi respectate de toată lumea. Semn că democrația devine în România o realitate de necontestat.
Liniştea din 1992 poate fi însă și un semn neliniştitor pentru democratia noastră. Ar fi greşit dacă am vedea numai partea ei pozitivă. Adică partea pe care ne-o dorim cu toţii. Să nu uităm astfel că nu toată populaţia României s-a prezentat la alegerile locale şi generale. Un procentaj însemnat al acesteia a dovedit, prin înfăţişarea la urne, că înțelege însemnătatea mecanismului democratic pentru viaţa de fiecare zi. Un procentaj la fel de însemnat însă nu s-a prezentat la cele două scrutinuri. Poate fi vorba de o apatie politică. Dar poate fi vorba şi de o neîncredere în eficienţa votului. O neîncredere ce poate atinge oricînd neîncrederea în democrație. Lovită în interesele sale fundamentale, această parte poate fi oricînd dispusă a se exprima în afara ordinii de drept. Altfel spus, prin mişcări de stradă anarhice. Ei i s-ar putea adăuga şi acea parte a populaţiei care s-a prezentat la vot, dar care şi-a dat seama, după alegerile locale şi cele generale, că atît de cîntatul vot liber nu schimbă mare lucru în viaţa omului de rînd.
Acalmia din 1992 îşi poate avea cauza şi-ntr-un alt lucru. A fost un an al stagnării pe toate planurile. În politică, în economie nu s-au mai luat decizii majore. Acest brejnevism continuă cu brio şi după alegerile din septembrie. Expresie a spaimei sale funciare de momentele istorice hotărîtoare, dl Ion Iliescu a găsit o explicație letargiei politice de după victoria sa şi a FDSN. Procesul de instaurare a democraţiei – susţine domnia sa – s-a încheiat în linii mari. La fel s-a întîmplat şi cu procesul de creare a cadrului reformei. Dacă ar fi să dăm crezare dlui Ion Iliescu, nu ne mai rămîne, la ora actuală, decît să şlefuim croiala din cei trei ani postdecembrişti. Altfel spus, nu ne mai rămîne decît să facem gesturi mici, fără relevanţă istorică. Pentru a ieşi din criză, România are nevoie însă mai departe de decizii majore. Acestea nu se pot lua fără riscul de a tulbura liniştea atît de mult rîvnită de dl preşedinte. Liniştea din 1992 poate fi astfel aparenţa sub care s-au acumulat, zi de zi, dificultăți economice, nemulțumiri sociale, exasperări periculoase. Ea poate fi, astfel, o linişte suspectă. Liniştea premergătoare furtunii.
