1. Mă întreabă mulți: Ce v-a apucat de cercetați atît faptele și vorbele lui Nicolae Ceaușescu între 17-22 decembrie 1989? Vă pierdeți timpul cu întîmplări de acum 32 de ani, în timp ce întîmplările prezente se îmbulzesc să fie deslușite în tîlcurile lor ascunse. Nu pierd de loc timpul – le răspund. Tot ceea ce s-a întîmplat cu Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989 constituie o colosală lecție de Istorie, pusă la dispoziție, pe gratis, tuturor politicienilor de ieri, de azi și de mîine. Pentru că mai toate cercetările au fost din perspectiva Străzii – a celor care voiau să-l răstoarne pe Nicolae Ceaușescu – tot ce-a făcut și a zis Nicolae Ceaușescu în timpul respectivei Crize, prima Criză cu adevărat periculoasă pentru Conducător (cea din august 1968 a fost simplă dacă ne gîndim la sprijinul intern și extern de care beneficia Nicolae Ceaușescu), a trecut în plan secund, și în față au rămas doar faptele și zicerile adversarilor.
Chiar și în aceste condiții, analizînd lucrurile din perspectiva lui Nicolae Ceaușescu se desprinde principala cauză a Căderii:
Dictatura exercitată de peste 20 de ani.
În ultimii ani de domnie Nicolae Ceaușescu nu se mai consulta cu nimeni din jur. Ședințele CPEX, teoretic ședințele unui organism colectiv de conducere, fuseseră transformate în momente în care Nicolae Ceaușescu ordona, mustra, alinta, trăgea de urechi sau mîngîia pe creștet.
Nu altfel era atmosfera de la Congrese.
Congresul al XIV-lea, deși ținut în noiembrie 1989, cînd tăvălugul se îndrepta spre Nicolae Ceaușescu, n-a avut o singură clipă de sinceritate, n-a beneficiat de nicio intervenție din sală care să exprime și altceva decît adeziunea la politica lui Nicolae Ceaușescu. Să zicem că un Congres al PCR se petrecea în spațiul public și că se impunea să se joace, pentru ruși, comedia unui Nicolae Ceaușescu ascultat orbește de o întreagă țară. Ședințele CPEX aveau însă loc departe de opinia publică. De ce nu intervenea nimeni cu o obiecție? Între 17 și 21 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu ține trei teleconferințe dedicate Evenimentelor. Sînt toate, ca și Ședința CPEX din 17 decembrie 1989, nu momente ale minimei consultări a liderilor PCR, a celor care răspundeau de domenii însemnate ale vieții social-politice și economice, ci momente de muștruluială, de tragere la răspundere și, mai ales, de dat porunci. Chiar și în 21 decembrie 1989 seara, cînd sfîrșitul se vedea aproape, Nicolae Ceaușescu nu întreabă pe nimeni, la teleconferință, ce ar trebui făcut, cum s-ar putea ieși din Criză. Teleconferința e convocată pentru a da indicații. La aceste indicații nimeni dintre primii secretari nu îndrăznește să semnaleze că înființarea gărzilor muncitorești e imposibilă în condițiile date, că tulburările au loc pe fondul unei mari nemulțumiri a populației. Semnificativ pentru obediența liderilor PCR e intervenția lui Anton Lungu de la Brăila:
„Tov. Nicolae Ceaușescu: Dacă aveţi alte întrebări?
Tov. Anton Lungu: Să trăiți tovarășe secretar general, sînt Lungu de la Brăila. Vă raportez că în adunările ţinute la noi comuniştii, oamenii muncii şi-au exprimat totala indignare şi au condamnat hotărît manifestările elementelor reacţionare. Activitatea la noi se desfăşoară normal şi hotărît pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asigurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicaţiilor ce ni le-aţi dat. Am terminat, să trăiţi!Tov. Nicolae Ceauşescu: Vă rog să treceţi la organizarea şi în Brăila şi peste tot a activităţii, aşa cum am discutat. Desigur, trebuie să asigurăm desfăşurarea normală a producţiei şi realizarea planului.
Trebuie să se creeze aceste grupe de acţiune şi în comune, în toate unităţile şi localităţile.
Mai sunt alte întrebări sau probleme de ridicat?
Eu vă rog, tovarăşi, treceţi imediat, cu toate forţele, la activitate încă din această seară.
Cu aceasta, dacă nu mai aveţi nimic de ridicat, închei teleconferinţa şi vă urez succes în întreaga activitate.”
Obediența n-ar fi cine știe ce crimă dacă ea n-ar fi dublată de șmecheria tipic moldo-valahă a politicienilor noștri, de la fanarioți încoace. Sluga românească, indiferent de nivel, zice, da, da, la tot de poruncește Stăpînul, bate din călcîie ca ordonanțele, surîde supus, dar în același timp se gîndește cum să i-o tragă Stăpînului. Pe parcursul Crizei nimeni din politică, din Armată, din Securitate n-are bărbăția de a-i spune lui Nicolae Ceaușescu nu să demisioneze, Doamne ferește!, ci doar deciziile sale nu sînt dintre cele mai inspirate sau măcar să-l avertizeze că Poporul bombănea, că e atît de supărat pe regim c-ar fi gata să pactizeze și cu Moscova. Toți însă își pun piciorul în ghips. Toți reacționează astfel încît să -și scape pielea. Și dacă Nicolae Ceaușescu supraviețuia și dacă pierdea și venea momentul răspunderilor. Asta i-a adus lui Nicolae Ceaușescu prăbușirea. Nu trădarea, nu abandonarea, ci obișnuința de a nu asculta și pe alții, de a-i trata pe toți cei din jur ca pe niște simple instrumente de transpunere în viață a indicațiilor sale. E mai mult decît semnificativ că singurul care îndrăznește să-i spună adevărul e Ilie Ceaușescu, fratele. Da, dar acesta are avantajul de a fi frate. Culmea e că Nicolae Ceaușescu se crede atît de infailibil încît nici măcar de frate-său nu ascultă.
De ce-l studiez pe Nicolae Ceaușescu din timpul Crizei din decembrie 1989?
Pentru că tot ceea ce i s-a întîmplat lui în acele zile se poate întîmpla și în democrație, unui politician pe care succesele în lanț îl fac să se creadă infailibil.