Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 169, anul II, joi, 15 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Azi se deschide la Braşov, la Clubul Tractorul – nume amintind de frumoasele vremuri de la Bumbeşti-Livezeni –, Congresul UDMR. În editorialul de marți scriam că reuniunea de la Braşov se anunță extrem de importantă pentru Opoziție, pentru forţele democratice, pentru stabilitatea politică a României. Avertizam acolo că o eventuală victorie a poziţiei radicalilor în ce priveşte drepturile minorității maghiare ar fi extrem de riscantă pentru relaţiile interetnice din România, pentru democrația noastră. În acest sens, pledam pentru o matură chibzuință din partea delegaţilor UDMR în procesul de adoptare a Programului şi de alegere a noii conduceri.
Congresul abia începe. Noii lideri vor fi aleşi abia mîine după-amiază. Programul, la rîndu-i, va fi votat abia mîine dimineață. Nu ne putem pronunţa, aşadar, cu deplină certitudine asupra rezultatului final al bătăliei dintre moderaţi şi radicali. Cu toate acestea, un document primit ieri, prin fax, de la UDMR – Proiectul Principiilor de bază ale Programului UDMR – mă face să cred că zilele premergătoare Congresului n-au fost un timp al înțelepciunii pentru liderii partidului. Fie şi la o privire grăbită, documentul ne dezvăluie un adevăr incontestabil. Programul UDMR, aşa cum îl schiţează Proiectul, reia în linii mari principiile Declarației de la Cluj. E drept, e vorba doar de un proiect, şi se poate spune că forma finală, cea adoptată de Congres, va depinde numai şi numai de poziția delegaților. Poziţie care ar putea fi alta decît cea a actualilor lideri ai UDMR, autori ai Proiectului. Chiar şi în această formă însă, documentul e de rău augur pentru rezultatele finale ale Congresului. Declaraţia de la Cluj a fost prost primită de toate forţele politice româneşti. Poziția acestora a fost atît de critică față de unele principii din declarație, că liderii UDMR au dat înapoi, pierzîndu-se în lungi explicaţii asupra caracterului provizoriu al documentului, asupra dificultăților de traducere din maghiară în română. Ecourile Declaraţiei de la Cluj ar fi trebuit să-i ducă pe liderii UDMR la o concluzie logică: principiile avansate în document sînt respinse de majoritatea românească. Cu toate acestea, iată-le reluate în Proiectul Principiilor de bază ale Programului UDMR, pentru a deveni principiile documentului fundamental al partidului, cel menit a-i orienta viaţa şi activitatea de acum încolo.
Unul dintre principiile care trec din Declaraţie în Program se referă la autonomia comunităților etnice. Atît Declarația, cît şi Programul fac trimiteri, în acest sens, la experiența democraţiilor din ţările dezvoltate. Personal, sînt de acord cu această trimitere.
Într-adevăr, autonomia comunităților etnice e o realitate care defineşte o societate care a ajuns în punctul culminant al democrației. Întrebarea pe care mi-o pun însă e următoarea: a atins societatea românească de azi culmile democraţiei? Și voi răspunde categoric: nu. Dacă la nivelul creării instituţiilor democrației se pot constata progrese simțitoare, la cel al mentalităţilor lucrurile stau rău de tot. Numai un democrat din cap pînă în picioare poate înțelege că autonomia comunitară e o exigenţă democratică şi nu una vizînd destabilizarea ţării sau pierderea unei părţi din teritoriu. Cîți dintre românii de azi, inclusiv dintre noi, jurnaliştii, se pot mîndri că sînt un model de mentalitate democratică? Autonomia comunităților etnice nu reprezintă începutul procesului de instaurare a democrației, ci punctul de apogeu al acestui proces. Societatea românească de astăzi se află la începutul procesului. Ea nu e pregătită astfel să primească binevoitoare exigența autonomiei comunitare. De aceea, principiul din Programul UDMR va fi, incontestabil, întîmpinat cu suspiciune de majoritatea românească. Cu toate acestea, liderii UDMR au trecut în Proiect principiul autonomiei comunitare. Nu ştiu dacă această exigență aparţine şi întregii etnii maghiare din România. Nu-i exclus ca ea să fie determinată şi de nevoia unor politiceni din UDMR de a obține, în numele originii etnice, putere pe plan local şi chiar pe plan central. Dar chiar dacă autonomia ar fi dorinţa etniei maghiare, UDMR e totuşi o forţă politică. Şi, în această calitate, ea trebuie să dea dovadă de un realism mult mai pronunţat decît cel al simplilor cetăţeni pe care-i reprezintă. Acest realism spune că exigenţa autonomiei comunitare nu e oportună în acest moment.
