Am luat cu mine la Sinaia, pentru lecturile care mă inspiră trei cărți: Schițe moscovite de Bulgakov, Publicistica lui Arghezi dintre 1914 și 1918 și volumul 21 din Opere de Mihail Sadoveanu, carte cumpărată la Tîrgul cărții cu suma astronomică de 140 de lei (astronomică pentru că pe Okazii.ro un volum din Opere costă maximum 14 lei). Pentru lectura dinainte de căderea în somn am luat Dominique Farale, De Gengis Khan à Qoubilaï Khan. La grande chevauchée mongole, 2ème édition, apărută în Franța în decembrie 2005. O citesc în cadrul preocupărilor mele pentru Genghis Han.
44 de zile în Bulgaria a apărut în 1916 la editura Minerva. Volumul adună însemnările lui Mihail Sadoveanu din compania din Bulgaria. Mobilizat în iunie 1913, la Regimentul 15 infanterie „Podu Înalt” din Piatra Neamț, ca locotenent în rezervă, scriitorul ajunge cu regimentul pînă la 44 km de Sofia, capitala Bulgariei.
Înaintea Primului Război Mondial, Peninsula Balcanică e marcată de două războaie regionale, intrate în Istorie sub denumirea de Războaie balcanice. Ele au confirmat sintagma occidentală:
Balcanii: butoiul cu pulbere al Europei.
Primul Război balcanic a fost o confruntare între Liga balcanică (Grecia, Bulgaria, Serbia) și Imperiul Otoman sub pretextul eliberării de sub turci a Macedoniei. În realitate, fiecare dintre cele trei țări voia să pună ea mîna pe Macedonia. Încheierea Războiului a avut loc la intervenția Marilor Puteri. Nemulțumită de rezultat, Bulgaria atacă prin surprindere, în noaptea de 29-30 iunie 1913, pe celelalte foste colege de Ligă. Imediat Muntenegru, România și Imperiul Otoman atacă, la rîndul lor Bulgaria.
Pe 10 iulie 1913, Armata Română trece Dunărea după mobilizarea 437.000 de soldați. Deoarece Bulgaria era angajată în alte părți, românii au ajuns fără luptă (doar 100 de morți) dar puternic loviți de holeră, în apropierea Sofiei. Bulgaria a cerut, la 31 iulie 1913 Armistițiu.
La 10 august 1913, s-a semnat Tratatul de pace de la București. Prin el, România a primit Cadrilaterul, cu o suprafață de 6960 km pătrați și o populație de 286.000 de locuitori.
A fost un cadou otrăvit, după cum se va vedea în 1940.
Despre această Campanie e vorba în volumul 44 de zile în Bulgaria.
Ar fi fost de așteptat ca volumul din 1916 să fie inclus în prima parte a ediției Opere. A fost adăugat, practic, abia la finele ediției, pentru că la vremea respectivă (în Stalinism) notele despre Războiul cu Bulgaria picau ca dracu în peisajul nostru dominat de cultivarea prieteniei cu surorile de lagăr. Volumul 21, apărut în condiții mai prielnice scrisului, după stalinism, și-a permis să publice o carte prin care se semnala existența unui război cu bulgarii.
Am cumpărat de la Galeriile Cișmigiu una dintre edițiile interbelice ale cărții. Mare lucru n-am citit sau, dacă am citit, nu mi-am notat ce să țin minte. Acum, după primele bucăți din Opere, volumul 21, îmi notez ca însemnare pentru Jurnal imaginea bună a Armatei române din această carte. Sadoveanu e încîntat de organizarea perfectă a ostașilor, de unitatea de marș, de îndurarea condițiilor dificile de mers – de mers, pentru că luptele cu bulgarii s-au redus la înaintarea continuă, fără confruntare, spre Sofia – de disciplina manifestată:
„A fost o rînduială scrisă undeva, în stele, ca sîngele copiilor acestei țări să fie cruțat pentru o cauză mai mare. Nu s-a vărsat sînge, și expediția noastră a avut o înfățișare destul de prozaică. Totuși, mobilizarea în cîteva zile a cinci sute de mii de oameni, într-un avînt pe care-l cunoști, este un lucru vrednic de luare-aminte.
În două săptămîni avangarda din care făceam parte a urcat culmea Balcanilor, la 1.500 de metri înălțime, purtînd pe brațe tunurile deasupra prăpăstiilor. Într-un marş fulgerător, am călcat țara bulgărească, și războiul fratricid din peninsulă a trebuit să înceteze. (…) Ah! prietine! aş vrea să am pana marilor scriitori ca să pot zugrăvi cum se cuvine această sforțare uriașă a unei armate. Zeci de regimente de infanterie înaintînd cu îndîrjire spre munții cei mari din depărtarea zărilor, pe o căldură înspăimîntătoare de iulie, prin ținuturi arse de secetă și lipsite de apă, zeci și sute de mii de oameni călcînd poștă după poștă subt ucigătoarea greutate a raniței, de multe ori flămînzi, totdeauna însetați.
Cînd are rezistență, o oaste se oprește, dă lupte, înaintează încet, pas cu pas, se aprovizionează cu forța. Oastea noastră de data asta a avut misiunea să facă marşuri grozave și să rabde îndelung, căci populația regatului vecin a fost declarată sacră !”
S-au întrebat unii cum de a fost posibilă colaborarea atît de mizeră a unui scriitor de talia lui Sadoveanu cu autoritățile comuniste. După 1948 s-au înregistrat multe colaborări ale scriitorilor, ale intelectualilor în general cu ocupantul sovietic. Temeiul lor a fost forțarea de către împrejurări. Fie că scriitorul a trebuit să colaboreze pentru a ieși din ostracizarea periculoasă, fie că a fost șantajat pur și simplu. În toate aceste cazuri colaborarea cu comuniștii a fost artificială. Mihail Sadoveanu face excepție de la această regulă. Colaborarea sa cu ocupantul depășește cu mult acceptarea de voie, de nevoie a unei realități. Nimeni nu-i cerea să fie rebel, să refuze ostentativ colaborarea, să facă pușcărie pentru asta, deși ca, și în URSS, la noi scriitorii n-au făcut pușcărie pentru opera lor, ci, dacă au făcut, a fost din motive extraliterare.
Sadoveanu însă colaborează chiar din prima clipă cu ocupantul și nu oricum, ci în chip copleșitor. Lansează sloganul Lumina vine de la Răsărit în Conferința din 1 martie 1945, de la Sala Dalles, participă la alegerile din 1946 pe listele BPD, alianță aparent democratică, în realitate ascunzînd Partidul Comunist, e ales după deschiderea Parlamentului, contestat de Opoziție, în decembrie 1946, președintele Parlamentului, primește de la regim vila lui Pamfil Șeicaru de la Ciorogîrla, e desemnat membru al Prezidiului permanent al MAN după abdicarea Regelui, scrie Mitrea Cocor, una dintre cele mai proaste opere ale sale.
Cazul Sadoveanu e fixat azi la capitolul colaboraționism. Cred că e puțin spus. Așa cum arătam mai înainte Sadoveanu a acceptat să joace un rol despre care e imposibil de spus că nu-i știa importanța. Conferința sa de la Dalles surprinde nu atît prin propaganda în favoarea ocupantului, dar mai ales prin exagerarea delirantă. Chiar dacă n-ar fi trăit în anii interbelici, ani în care presa română și străină au denunțat ororile din Uniunea Sovietică, recunoscute prin Raportul lui Hrușciov chiar de sovietici, tot s-ar fi cuvenit să nu se arunce complet într-un elogiu deșănțat al realităților din URSS. Era un intelectual, un publicist sceptic și prin asta remarcabil în anii interbelici. Greu de presupus că un intelectual de talia lui să n-aibă îndoieli, să nu-și pună întrebări. Nimeni nu spune că trebuia să atace URSS. Nimeni nu spune că nu trebuia să țină conferința. El nu se rezumă la aceste gesturi, justificabile la un scriitor, ci purcede la un elogiu al URSS fără limite, evitat chiar de către comuniști. E greu de crezut că Mihail Sadoveanu nu realiza că acceptarea posturilor de mare răspundere date de comuniști însemna justificarea de către un scriitor ca el a tuturor abuzurilor comise de comuniști și de ocupant. Repet, Mihail Sadoveanu nu acceptă o colaborare cu regimul ca scriitor, aflat ca tot omul sub vremi, nu încropește și el acolo un text a cărui publicare i-ar fi adus unele avantagii materiale. El devine stîlp al regimului. Mitrea Cocor a fost scris și publicat în 1949. Regimul comunist se instaurase. În 1945, Sadoveanu mai avea scuza că România trebuia să accepte realitățile geopolitice și că o acceptare era de preferat rebeliunii, pentru că rebeliunea avea ca rezultat doar tragedii. În 1949 nu văd de ce mai era nevoie de Mitrea Cocor. Rușii se instalaseră comod în România, față de 1945 regimul avea în mîini toate pîrghiile de putere, cooperativizarea n-avea nevoie de un compromis precum Mitrea Cocor. În plus, Mihail Sadoveanu era o vedetă a regimului și prin urmare n-avea nevoie să-și confirme adeziunea prin scrierea unui roman atît de fals ca Mitrea Cocor.
Pînă la dezlegarea acestei enigme să reamintim că Mihail Sadoveanu a mai făcut compromisuri jalnice de dragul Puterii de la vremea respectivă. Elogiul campaniei din Bulgaria, care a fost văzută de spiritele independente drept un dezastru, elogiu care s-a înscris în operațiunea de adormire a vigilenței în privința pregătirii noastre pentru Primul Război Mondial, o pregătire catastrofală, ține de această asumare, prezentă după 1945, a rolului de propagandist de broșură oficială.
Campania din Bulgaria a dat naștere unor mari scandaluri după ce presa independentă a dezvăluit cu documente abuzuri comise de ofițeri împotriva soldaților, afaceri de corupție. Mihail Sadoveanu găsește de cuviință să-i pună la punct pe cei care denunțaseră abuzurile. Autorul însemnărilor nu e scriitorul, ci un ofițer imaginar, care a participat la campanie. E un truc vechi, la care apelează Sadoveanu în dese rînduri (în Creanga de aur folosește trucul caietului găsit), deconspirat aici de formulări precum – „Ah! prietine! aș vrea să am pana marilor scriitori ca să pot zugrăvi cum se cuvine această sforțare uriașă a unei armate”, de parcă autorul n-ar fi chiar scriitorul Sadoveanu. Exploatînd această ipostază Sadoveanu minimalizează abuzurile și mai mult atacă presa care le-a dezvăluit:
„Auzisem în adevăr, în pustietățile tristei Bulgarii, de unele lucruri urîte, de ofițeri superiori care, cum se ivise spectrul holerei, se izolaseră de trupă c-o lașitate și c-un egoism ruşinos. Auzisem de ofiteri care nu-și putuseră stăpîni, în anumite împrejurări, instinctele sălbatice. Dar cazurile erau destul de rare, pentru ca să nu cadă rușinea și dezgustul asupra unui întreg corp, asupra unei oștiri întregi. La malul Dunării mă aflam însă în fața unui strigăt de durere și de revoltă risipit în sute de articole, în zeci de gazete, ca și cum dușmani ai noștri ar fi plătit munți de aur ca să puie în lucrare toate penele violente ale țării și să arunce un văl de rușine și de ură împotriva unei oștiri ce-și făcuse pe deplin datoria.
La urmă scrisoarea ta mi-a dat și mai mult de gîndit.Astăzi însă poate-ți dai sama că neliniștitul nostru |spirit latin, pornit totdeauna spre exagerări și generalizare, e marele vinovat. Articolaşe neiscălite, zugrăvind orori, țipînd de dureri năprasnice, s-au revărsat în coloanele cotidianelor. La un moment dat o țară întreagă, cuprinsă de o dreaptă indignare, se ridicase în picioare. S-au dat cîteva nume izolate, s-au cerut cîteva anchete, și mîne uitarea va veni și alte preocupări vor fura spiritul orăşenilor spre alte lucruri cumplite.”
Departe de mine gîndul de a contesta opera lui Sadoveanu. Sînt încredințat că între operă și om nu există nici o legătură din punctul de vedere al aprecierii valorice. Opera rămîne operă indiferent de avatarurile pămîntești ale autorului. Cînd citești un roman nu te întrebi dacă autorul a fost cinstit sau nu, dacă și-a lăsat copii să moară de foame, dacă a fost un delator la Poliție. Îți place sau nu. Așa cum citind o lucrare mediocră nu te încîntă gîndindu-te imediat că autorul a fost un spirit civic desăvîrșit.
În cazul lui Sadoveanu derapajele în favoarea puterii sînt atît de mari încît explicația lor e greu de găsit.
Implicarea masivă marelui scriitor în consolidarea regimului comunist rămîne o enigmă.
Una dintre marile enigme ale Istoriei noastre.