Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 213, anul II, luni, 8 martie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Un mai tînăr jurnalist m-a întrebat recent, într-un interviu, care e pentru mine ziua cea mai grea a săptămînii. Sîmbăta, i-am răspuns fără să clipesc. E ziua mea de audienţe. Apelez la cuvîntul audiențe pentru că altul mai bun n-am pentru a desemna, pe scurt, ce mi se întîmplă în fiecare sîmbătă. Altminteri, cuvîntul nu-mi place deloc. Mai mult, mă scoate din sărite. El mă înfăţişează în postura unui şef atotputernic şi îngîmfat, la uşa căruia fac coadă oameni cu fel de fel de necazuri. Departe de mine asemenea postură. Sîmbătă stau de vorbă cu cititorii. Le aflu plîngerile, criticile, punctele de vedere. S-ar putea crede că beneficiul e de partea lor. Le sînt ascultate necazurile. În limita puterilor ziarului nostru, li se rezolvă problemele. E drept, există şi un asemenea aspect al situatiei. Beneficiul principal e însă de partea mea. Din întîlnirile de sîmbătă îmi pot face o imagine asupra stării de spirit a cititorilor. Îmi pot da seama în ce măsură analizele noastre, ale jurnalistilor, se apropie de problemele reale ale oamenilor, probleme situate dincolo de palatele în care stau miniştrii, deputații și preşedintele.
Sîmbătă e ziua mea cea mai grea. În primul rînd, pentru că numărul celor înscrişi în audienţă e uriaş. Aproape 200. Dintre aceştia abia dacă reuşesc să stau de vorbă cu 30. Fiecare om e un univers aparte. Pentru a-l pătrunde, pentru a-l pricepe, îţi trebuie un însemnat consum de energie şi inteligenţă. În al doilea rînd, pentru că la capătul şirului de dialoguri cu cititorii mă cuprinde teama. Teama că întreaga construcție de azi a democrației, a pluralismului de opinii, a libertății de expresie şi a economiei de piaţă stă pe un vulcan. O biată schelărie şubredă, ridicată în pripă, gata să se prăbuşească la prima zguduire. Explicația acestui sentiment e simplă. Toate plîngerile, toate memoriile au ca punct de plecare haosul general. Instituţiile statului de drept nu se simt responsabile față de cetăţean. Reprezentanții acestor instituţii lucrează după domnia bunului plac. Nu se tem de nimic. Nu se tem de lege, de presă, de opinia publică. Înainte vreme, un funcţionar mai putea fi speriat cu ameninţarea că-l reclami la partid. Acum cui să-l reclami? Cui să te plîngi de judecătorul care te-a nedreptățit pe față? Nimănui. Justiția e independentă! Cui să-l reclami pe funcționarul care face abuz de putere? Mai-marilor lui? Și aceştia sînt funcționari. Pe omul simplu simte că-l apucă disperarea. Poate fi nedreptățit, tras pe sfoară, îmbrîncit pe scări, după cum are chef funcționarul. Unde să se ducă? La Preşedinţie? Aici i se răspunde că prerogativele constituţionale îi interzic preşedintelui să intervină asupra judecătorului, a funcţionarului, a primarului. La Guvern? Guvernul are alte treburi decît să-l asculte pe cetăţean. Lui Toader Guroi din Olteniţa i s-a desfăcut abuziv contractul de muncă. Disperat, s-a adresat ziarului nostru. Un redactor s-a deplasat de urgenţă la Olteniţa. Directorul S.C. Comsin S.A. Ulmeni s-a jurat că în două săptămîni va repara nedreptatea. Au trecut de atunci mai multe săptămîni. Nici azi Toader Guroi n-a fost repus în drepturi. Directorul susţine că n-are locuri. Deşi, între timp, a mai angajat 27 de persoane. Lorena Popescu din Hotarele a primit pămînt prin hotărîre judecătorească. Primăria nu vrea să i-l dea. Ce dacă e hotărîre judecătorească ? Mai-marele satului face ce vrea. — Dumneavoastră l-ați ales, îi spun eu doamnei. — Păcatele mele, răspunde ea. Nu eu l-am ales, ci alții. E o replică pe care am primit-o de la toţi cei care mi s-au plîns de abuzurile primarilor. Primarii au fost aleşi prin alegeri libere. La cartea democraţiei scrie că ei depind de votul cetățenilor. Cetăţenii n-au însă conştiinţa acestui lucru. Nici primarii, care taie şi spînzură în întreaga ţară. Deşi oamenii nu mărturisesc, eu ghicesc de fiecare dată că ei pun totul pe seama democrației. Firește, nu democrația e de vină pentru haosul general. De vină sînt cei care reprezintă democrația în România de azi. Oamenii necăjiți n-au însă timp de subtilități. Ei raportează arbitrarul de azi la ceea ce li se pare că era ieri ordine. Şi fiecare nedreptate, fiecare abuz pe care le întîlnesc le sporesc nostalgia după vremea cînd aveau impresia că funcționarul public mai avea un Dumnezeu. Iată de ce, după fiecare sîmbătă de audiențe, mă cuprinde teama că o posibilă răsturnare a democrației s-ar bucura de sprijinul populaţiei.
