După-amiaza lui 2 februarie …. mă găsește în loja jurnaliștilor din Camera Comunelor. La tribună, primul ministru răspunde interpelărilor. E un moment la care jinduiește orice jurnalist din lume. Eu însă nu de asta cat în jur atît de încordat. Alta e explicația stării mele. Ieri dimineață, anunțîndu-mă că voi asista la o şedință a Parlamentului englez, și încă nu la una obişnuită, ci la una dedicată interpelărilor pe adresa primului ministru, însoțitoarea mi-a atras atenția să mă pun la costum şi cravată. Nu se poate intra în blugi în Parlamentul Marii Britanii. Ar fi ceva unic în analele instituției. S-ar stîrni un tărăboi mai mare decît dacă aş da buzna în plină şedință cu o grenadă în mînă. Cum nu mă dotasem de la Bucureşti cu scula numită cravată, a doua zi m-am sculat dis-de-dimineață și am luat-o către primul magazin de confecții. Mi-am cumpărat de aici o cămașă albă şi o cravată. De cămașă eram sigur c-o nimerisem. Alegerea unei asemenea dotări nu cere nici un efort intelectual. O iei şi gata! Cu cravata lucrurile stau un pic mai complicat. Trebuie să fie decentă. Trebuie să se asorteze cu costumul. Trebuie să aibă nodul cît mai elegant posibil. În materie de cravate, sînt însă tufă de Veneția. Mă pricep la ele la fel de bine ca la motorul unei navete spațiale. Lesne de înțeles de ce eram atît de emoționat în timpul răsunătorului moment al interpelărilor la adresa primului ministru. Mă întrebam, privind în jur, zbîrlit ca un lup spre care stau întinse vreo zece carabine, dacă nimerisem cravata. O întrebasem şi pe însoțitoare înaintea plecării către Parlament. Îmi răspunsese că îmi stă bine. Mai mult, într-o pornire tipică, înscrisă în gena femeii încă de pe vremea omului din Neanderthal, simpatica însoțitoare mi-a aranjat un pic nodul. Eu însă nu dădeam nici un sfanț pe judecata ei de valoare. Ştiam, din toate călătoriile anterioare, că orice însoțitoare are mandat ferm ca oaspetele să se simtă bine. Pentru a și-l îndeplini, unele ajung chiar să se culce cu tine. Nu era cazul gazdei mele. Chestia cu cravata era însă atît de importantă pentru subsemnatul încît răspunsul însoțitoarei putea trece foarte bine drept un culcat în toată regula. De aceea, cătam în jur cu încordare, să văd dacă nu cumva se strîmbă cineva disprețuitor la cravata mea. Mi se păruse, de exemplu, că domnul ce ne condusese la loja jurnaliştilor, un cetățean cu un aer de preşedinte de republică ales a doua oară, avusese un surîs în colțul buzelor. Nu-mi dădeam seama dacă din cauza cravatei mele sau pentru că-și amintise ceva vesel.
Teama de păruiala parlamentară
Încetul cu încetul, îmi revin. Presupun că impactul cravatei mele asupra mediului înconjurător a trecut. Găsesc acum liniștea necesară pentru a putea urmări ce se întîmplă în Parlament. Imaginea Camerei Comunelor e cunoscută de întreaga planetă. Chiar dacă, potrivit tradiției, partidele adverse trebuie să stea la o distanță de două lungimi de sabie unul de altul, totuși senzația de grămădeală nu scapă nimănui. Puterea și Opoziția sînt practic nas în nas, gata nu numai să se străpungă cu sabia, dar să se şi scuipe. În partea opusă lojei noastre, a gazetarilor, se află loja publicului. Sub noi stă speaker-ul, preşedintele Camerei, care poartă o perucă ridicolă și o togă cu o trenă ca de mireasă. Parlamentul englez e supus unor tradiții de secole. Cele mai multe au menirea de a împiedica păruiala, incompatibilă cu legendara politețe britanică. Distanța de două săbii dintre partidele adverse trebuie să prevină posibilitatea ca un membru al Opoziției să scoată unealta cu vîrf ascuțit și, fără a se ridica de la locul lui, să-i dea mațele afară unui reprezentant al Puterii. Măsura a fost luată pe vremea cînd polemicile se rezolvau, în general, cu ajutorul sabiei. Între timp au apărut şi alte scule prin care ai putea birui într-o confruntare de idei: pistolul, puşca mitralieră, lansatorul de rachete. Mulți analişti critică instituțiile britanice pentru incapacitatea de a fi în pas cu mersul vremurilor. Situația din Parlament le-ar putea servi drept serios argument. Dacă instituția s-ar fi străduit să se adapteze la evoluția omenirii, ar fi fost normal ca partidele duşmane să aibă între ele o distanță nu de două lungimi de săbii, ci de cîteva mii de kilometri. Laburiştii, la New York, iar conservatorii, la Vladivostok. Numai astfel s-ar putea preveni realmente eventualitatea ca un deputat laburist să-i dea în cap unui deputat conservator cu o rachetă intercontinentală. Tot pentru a se evita încăierările, deputații n-au voie să se adreseze direct unul altuia. Ei trebuie s-o facă prin intermediul speaker-ului, folosind, în chip obligatoriu, persoana a treia. Dacă, de exemplu, un deputat vrea să-i zică una adversarului politic, el nu-i strigă: Porcule, te bag în mă-ta! Formula la care-l obligă tradiția britanică stă sub semnul eleganței absolute. Deputatul se ridică în două picioare și, dacă speaker-ul catadicseşte să-i dea cuvîntul, deschide gura şi glăsuieşte astfel: Domnul, (adică adversarul), e un stimabil porc. De aceea declar solemn că-l bag în mă-sa!
Un efort de Premiul Nobel
Un moment de o deosebită importanță în Camera Comunelor îl reprezintă interpelările. Potrivit tradiției, acestea trebuie anunțate în scris cu o zi înainte. Tot să fii la guvern în Anglia! vor exclama unii. Avînd deja întrebările, ministrul sau primul ministru își poate pregăti în voie răspunsurile. Aşa ar sta lucrurile dacă ne-am afla, să zicem, în Parlamentul pinguinilor din Alaska. Cum sîntem însă în Parlamentul britanic, adică într-unul al oamenilor, inteligența specifică lui homo sapiens se manifestă din plin. Regula cere ca la momentul interpelării orale autorul să nu se abată de la subiect. Să zicem, de exemplu, că întrebarea primită de primul ministru în ziua anterioară şedinței sună cam aşa: Cînd are de gînd John Major să meargă la Oxford? A doua zi, cînd se trece la interpelările orale, deputatul n-are voie să-l întrebe: Cînd va merge domnul prim ministru la Moscova? Asta ar însemna o gravă abatere de la subiect. Da, dar el poate întreba astfel: Ce părere are primul ministru despre faptul că Oxfordul n-a primit bani de la buget pentru a repara acoperişul rectoratului? O astfel de interpelare orală nu e considerată rătăcire de la subiect. Nu de alta, dar tot despre Oxford e vorba! Grație unor astfel de chichițe – se spune – interpelările orale sînt o adevărată nenorocire tocmai pentru că sînt trimise dinainte. Toată noaptea premergătoare şedinței, consilierii demnitarului îşi bat capul să dibuie cam ce se ascunde dincolo de întrebarea anodină din față. Cum posibilitățile sînt infinite, sforțarea intelectuală atinge paroxismul. Membrii guvernului ar fi mult mai fericiți dacă interpelările orale n-ar trebui să fie depuse cu o zi înainte. Ar scăpa de ore întregi de stoarcere a creierului. Printre chestiunile ce urmează a-i fi ridicate a doua zi, primul ministru dă, de exemplu, peste următoarea: Ce părere are John Major despre panseluțe? Holbîndu-se la ea, primul ministru și consilierii se chinuie să priceapă care va fi adevărata întrebare. Panseluțe?! A făcut guvernul vreun import ilegal de vopsea galbenă? E vreun parc din Londra în paragină? Pregătesc grădinarii o mişcare de protest? Sau ministrul Culturii a refuzat subvenționarea de către stat a unei cercetări dedicate botanicii?
Deşi încerc din răsputeri să mă conving că particip la un moment jurnalistic senzațional, nu reuşesc prea mare lucru. Teoretic sînt în Parlamentul englez, la momentul interpelărilor adresate primului ministru. Cu toate acestea, nu scap o clipă de senzația sîcîitoare că mă aflu într-o clasă de liceu, cu un profesor miştocar. Acesta ia peste picior un elev mai prostănac. Toți ceilalți se întorc spre victimă și se prăpădesc de rîs. Unii, care se cred cu umor, sar în sus şi strigă cîte o poantă. Aşa se întîmplă acum în clipa interpelărilor. Primul ministru îşi vede mai departe de ale lui. Adică ține un discurs despre cît de înfloritoare e economia Marii Britanii. De o parte și de alta a sălii domneşte o agitație de copii oligofreni. La cîte o remarcă a premierului, Opoziția behăie batjocoritor. Unii scot limba. Alții caută să demonstreze că mai au un pic și mor de rîs la prostiile debitate de primul ministru. Se dau pe spate pentru a hohoti din toți plămînii, se plesnesc peste genunchi cu palmele. Apoi se ridică și ies din sală în chip demonstrativ. Sînt atît de tembele declarațiile premierului, că ei nu mai rezistă să stea acolo în bănci, să le audă! Din cînd în cînd, cîte cinci – șase inși se înalță în picioare și, stînd drepți, cu mîinile la spate, privesc spre speaker. După cîteva clipe, se aşază cuminți la loc. Un alt val de ridicători îi urmează. Nu înțeleg ce vor. Însoțitoarea îmi explică: respectivii vor să-l întrerupă pe primul ministru. Rezolvarea unei asemenea nevoi cere, potrivit tradiției britanice, un lucru simplu. Tîşneşti în picioare, după care aștepți, liniştit ca preşedintele să-ți dea cuvîntul. Nu ți-l dă? Nu-i nimic. Te aşezi, şi peste un minut te ridici din nou. Tot tăcut, tot cu mîinile la spate. Tot cuminte. Poți face mişcarea asta de vreo sută de ori într-o singură şedință. E bună din toate punctele de vedere. Întreține articulațiile. Îți dă senzația că ai o intensă activitate parlamentară. Și, în plus, nu te plictiseşti. Cît am stat la şedință am văzut un cetățean ridicîndu-se și aşezîndu-se cuviincios, fără să se enerveze că n-a primit cuvîntul, de vreo douăzeci de ori.