O afacere: Pithia

Anul 547, Înainte de Christos.
Mii de pelerini urcă pe valea fluviului Pleistos, către Sanctuarul lui Apollo din Delfi.

Au venit nu numai din cetăţile greceşti, dar şi din alte părţi ale lumii: din Asia Mică, din Egipt, din Tracia. Unii au debarcat mai întîi în portul Kyra. Alţii au venit de la Atena, de la Sparta, din alte părţi ale Greciei antice, pe jos.

Toţi vor să consulte Pithia – cea prin gura căreia vorbeşte Apollo – în fel de fel de chestiuni: dacă să facă sau nu o călătorie pe mare; dacă să cumpere sau nu un teren; dacă să se însoare sau nu; dacă să pornească sau nu un război.

Înainte de a o lua pe Calea Sacră, cea care, străbătînd sanctuarul, ajunge la Templul lui Apollo, unde prooroceşte Pithia, pelerinii îşi fac ablaţiunile la izvorul Castalia, dintre stîncile abrupte numite Fedriade.

Odată purificaţi de apa izvorului, o pot porni pe Calea Sacră.
De-o parte şi de alta se înalţă, impresionîndu-i, numeroase ex-vot-uri și tezaure, drept mulţumire lui Apollo pentru profeţiile făcute sau pentru războaiele cîștigate.

După Victoria de la Marathon athenienii au înălţat un edificiu pe al cărui perete de sud scrie:
„Athenienii, lui Apollo, după victoria lor asupra perşilor, o ofrandă comemorînd bătălia de la Marathon”.

Ajunşi la Templul lui Apollo, pelerinii plătesc o taxă pentru consultarea Pithiei. Dacă sînt trimișii unei cetăți sau ai unui rege, taxa e mai mare.
După care se oferă, pentru sacrificiu, un animal.

La Pithia se intră şi prin faţă

La Pithia e coadă. Pelerinii de rînd intră pe bază de tragere la sorţi.
Cei ce plătesc o suprataxă intră peste rînd.
Peste rînd intră şi trimişii cetăţilor care au plantat ex-vot-uri sau au tezaure în sanctuar.

Între timp, se pregăteşte pentru a-şi începe programul şi Pithia.
La început, Pithia a fost interpretată de o fecioară de familie bună din Delfi.

Cum la oracol veneau numai bărbaţi (femeile erau reprezentate prin intermediari), s-a găsit pînă la urmă unul – un tessalian – care a pus ochii pe tînăra care juca rolul Pithiei, preferînd s-o răpească decît să afle de la ea ce-i profeţeşte Apollo.

Pentru a evita astfel de situaţii neplăcute (s-a luat în calcul, probabil, şi faptul că răpitorul avea astfel la dispoziţie, în pat, o Profetesă), autorităţile sanctuarului au optat pentru o Pithia niţel descurajantă ca femeie. O femeie serioasă, trecută de cincizeci de ani (în Grecia antică, la 50 de ani o femeie era demult babă), cu familie şi, evident, conduită ireproşabilă.

Între noi fie vorba, în Grecia antică pentru o femeie nu era deloc greu să aibă o conduită ireproşabilă.
Femeile şedeau acasă în gineceu, ocupîndu-se de gospodărie.

Dacă ieşeau în Oraş, aveau obligaţia de a lua cu ele o sclavă. Sigur, cu o asemenea coadă după tine, nu-ţi prea venea cheful de aventuri cu bărbaţi străini. Nici nu se prea găseau doritori, dat fiind că bărbaţii de la vremea respectivă se dădeau în vînt după băieţi!

Fără bijuterii şi, mai ales, fără veşminte zurlii, Pithia se îmbăia şi ea (nu de faţă cu pelerinii) în izvorul Castalia. Printr-o operaţiune asemănătoare treceau şi cei pe care i-am putea denumi funcţionarii de la Biroul Oracolului: preoţii lui Apollo – trei profeţi şi cinci sfinţi.

Pithia mergea apoi la Templul lui Apollo, cobora în cripta subterană numită adyton (Sala profeţiilor) şi se aşeza pe trepiedul lui Apollo, un căzănel din metal cu un capac plat.

Mestecînd frunze de laur şi bînd apă luată din izvorul Castalia, Profetesa intra în transă. Turuia cuvinte ininteligibile, se schimonosea, tremura.
Printr-o fantă din podele, ţîşnea ceea ce unii istorici identifică drept un gaz cu efect de drog.

Pentru a nu fi văzută de pelerini, Pithia trăgea o perdea, asemenea unei femei care probează o rochie într-un mare magazin.

Dînd gata procedurile standard (purificare la izvorul Castalia, achitarea taxei, sacrificarea animalului), pelerinul intra în oikos, o sală de lîngă adyton, unde-i prezenta preotului chestiunea pentru care venise pînă aici.

Întrebarea intra pe mîna Biroului Oracolului, care o prelucra în vederea transmiterii mai departe.
După care solicitantul era condus şi el în adyton.
Ca să nu fie discuţii, solicitantul, deşi n-o vede, o aude pe Pithia de dincolo de perdea.

Cum se aranjau întrebările

La Biroul Oracolului solicitantul primeşte răspunsul, de regulă, scris în versuri.
Întrebările trebuie să fie clare şi formulate astfel încît răspunsul, să fie da sau nu.
Să plec sau nu în călătorie? Să-i împrumut sau nu lui X o sumă de bani? Să pornesc sau nu război?
De precizat că înainte de a le transmite Profetesei, preoţii le aranjau astfel încît să ia forma unei alternative.

Lesne de observat că întrebările se referă la viitor. Nu puteai întreba: mă înşală sau nu nevasta? ci, mă va înşela sau nu nevasta?

Din acest punct de vedere, afacerea Pithia aminteşte mult de mersul la o ghicitoare de azi.
De regulă, ghicitoarea îţi prezice viitorul, nu trecutul.
Dacă întrebările se cereau a fi precise, răspunsurile şedeau sub semnul ambiguităţii, deseori poetice.

Ascensiunea creştinismului a împins în umbră religia zeilor şi a oracolelor. Constantin cel Mare a luat multe ex-voto de la Delfi pentru a decora Constantinopolul.

Împăratul Iulian (360-363 D.C.), într-un efort de a reînvia religia antică, l-a trimis la Delfi pe medicul Orivasio, pentru a întreba ce se va întîmpla cu zeii din Olimp.

Pithia i-a dat acest răspuns:

„Spune regelui că strălucitul edificiu e la pămînt.
Apollo nu mai are locaş, nici laur profetic.
Izvorul care vorbeşte nu mai există şi apa care vorbea e tăcută”.

Istoricii sînt de acord că Pithia profeţise astfel sfîrşitul lumii antice.
Dincolo de viziunea poetică, nu văd însă cine ştie ce mare prezicere.
Că religia vechilor greci şi, prin asta, Oracolul din Delfi, era la pămînt, se vedea cu ochiul liber.

Cresus, regele Lidiei, se confruntă cu ameninţarea lui Cyrus, regele perşilor.
Neştiind dacă să declare război sau să cadă la învoială, Cresus s-a gîndit să apeleze la oracolele greceşti.
Pentru a vedea care e cel mai bun, el trimite mesageri la fiecare dintre ele.

În a o suta zi de la plecarea lor din capitala Lidiei, mesagerii întreabă Oracolul supus verificării:
„Ce face în clipa asta regele Lidiei, Cresus?”

Răspunsul exact l-a dat Pithia:
„Mănîncă o tocană de broască ţestoasă şi miel fript într-un ceaun de bronz”.

Impresionat, Cresus, cel mai bogat om al Antichităţii, trimite lui Apollo din Delfi un leu din aur, cîntărind 260 kilograme, aşezat pe o piramidă alcătuită din 117 cărămizi din aur alb, şi două vase uriaşe, unul de argint şi celălalt de aur.

Un răspuns ambiguu

În 547, perşii erau deja la graniţa cu Lidia, dincolo de fluviul Halys.
Trimişii lui Cresus întreabă dacă Regele să treacă sau nu fluviul Halys, altfel spus, dacă să pornească sau nu împotriva Persiei.

Răspunsul Pithiei, rămas celebru, a sunat aşa:
„Dacă regele Cresus trece fluviul Halys, el va distruge un mare imperiu!”

Convins că e vorba de imperiul persan, Cresus trece fluviul. E înfrînt, dus la curtea lui Cyrus şi pus pe rug. Regele persan l-a graţiat în ultimul moment.

Toţi comentatorii cred că răspunsul Pithiei a fost ambiguu.
După umila noastră părere a fost o şmecherie.
E un răspuns prin care profeţia nu risca să treacă drept falsă.
Învins de Cyrus, Cresus a distrus un mare imperiu: al său.
Şi dacă-l învingea pe Cyrus, distrugea un mare imperiu: „cel persan”.

Preoţii – exegeţi de transă

Oracolul din Delfi e unul dintre cele mai căutate locuri din lumea antică. Între secolul VIII I.C. şi secolul III, D.C., pentru a-l consulta, vin aici pelerini nu numai din Grecia, dar şi din afara ei.

Se spune că vechii greci sînt strămoşii noştri, ai europenilor de azi.
Iertată-mi fie impoliteţea faţă de strămoşii noştri, dar în afacerea Pithia cred că erau niţel naivi, ca să nu spun altfel.

Să baţi atîta cale, pe jos sau pe mare, într-o vreme cînd nu circulau nici avioanele, nici măcar bicicletele, pînă la Delfi, să plăteşti taxa de consultaţie, să te sufoci la gîndul că nu va tremura capra şi vei fi nevoit să baţi drumul înapoi fără să fi intrat în audienţă la profetesă, să faci coadă pentru a auzi cum bolboroseşte după paravan şi să te pricopseşti cu un text liric, mi se pare curată prostie!

Imaginaţi-vă situaţia!
Tu puneai o întrebare precisă, crucială pentru viitorul tău, gen: să mă însor sau nu? şi de la Biroul Oracolului primeai ceva în genul:
Locul codrilor albaştri
Nuferi galbeni îl încarcă!

Ambiguitatea – în majoritatea cazurilor provocată de lirism – nu e singurul motiv pentru care stau şi mă întreb cum de treceau vechii greci şireţi ca Ulisse – cel cu Calul Troian –, dacă luau în serios răspunsurile Pithiei, ajungînd pînă acolo încît să-şi orînduiască viaţa după ele.

Vechii greci credeau că prin gura Pithiei, zeul Apollo spunea muritorilor ce se va întîmpla în viitor cu ei.
Destinul muritorilor era hotărît însă de Şeful lui Apollo, Măritul Zeus. Titularul sanctuarului nu făcea decît să transmită muritorilor hotărîrile lui Zeus în legătură cu destinul lor. Ca în cazurile tuturor şefilor, Zeus e înconjurat de o mulţime de tipi, porecliți și zei, care-i cîntă în strună. Mai mult ca sigur, toţi ar vrea să ştie, cu un minut mai devreme, hotărîrile lui Zeus în ce-i priveşte pe muritori. Nu de alta, dar, aşa cum ne zice Mitologia, fiecare zeu îşi avea clienții săi printre muritori. Și cine n-ar fi vrut să se dea mare față de clienții săi dezvăluindu-le ce are de gînd cu ei Marele Zeus?!

De ce o fi avut Apollo privilegiul de a primi de la Zeus informaţii în exclusivitate? iată o întrebare căreia noi, muritori la rîndu-ne, nu-i putem răspunde.

Sigur e că Apollo îl întreabă pe Zeus ce a decis în legătură cu un muritor sau altul. De fapt, la rîndu-i, Apollo nu face altceva decît să-i transmită lui Zeus întrebările puse de pelerini Pithiei prin intermediul preoţilor. Zeul Muzelor joacă astfel rolul unei cititoare de prompter din ziua de azi în timpul dialogului cu un invitat în studio. Cititoarea de prompter nu face altceva decît să-i adreseze interlocutorului întrebările scrise de cei din redacţie.

Zeus îi răspunde lui Apollo.
Apollo transmite Pithiei cele spuse de Zeus.

Prin intermediul vorbelor fără şir, al gesturilor convulsive, Pithia transmite preoţilor cele auzite de la Apollo. După o operaţiune de interpretare a transei, preoţii transmit pelerinului răspunsul.

Un lanţ informaţional cu grave slăbiciuni

Drumul dus-întors al unei întrebări ridicate de pelerin arată astfel:
La ducere: Pelerin – Preoți – Pithia – Apollo – Zeus.
La întoarcere: Zeus – Apollo – Pithia – Preoţi – Pelerin.

Să admitem că, fiind vorba de o lume aparte, cea a zeilor, beneficiază de o maximă acurateţe a circulaţiei informaţiei. Drumul dus-întors al întrebării puse de pelerin trece însă şi prin lumea oamenilor.

O lume în care – se ştie chiar din presa noastră de azi – acurateţea informaţiilor lasă de dorit. Dacă la nivelul Pithiei o distorsionare a informaţiei e de la sine înţeleasă (femeia bate cîmpii prin chiar ştatul de plată), mult mai subtilă e distorsiunea la nivelul preoţilor.

Despre Oracolul din Delfi, istoricii notează două adevăruri semnificative:
1) Orice grup de greci care voiau să plece pentru a înfiinţa o colonie, trebuie să consulte Oracolul din Delfi în legătură cu locul şi cine să fie şef.
Răspunsurile date de Pithia au asigurat o colonizare fără cusur în materie de locuri şi şefie.
Au fost cazuri cînd Pithia a procedat la o subtilă manipulare pentru a întemeia o colonie într-un loc anume. Potrivit legendei, un anume Bathos a întrebat dacă va scăpa sau nu de bîlbîiala din naştere.
Oracolul i-a răspuns că va scăpa dacă va merge la mama dracului, în Libia, pentru a fonda colonia Cyrene.
Numitul a dat curs profeţiei.
A întemeiat colonia Cyrene din Libia.
Aici a văzut un leu.
Şi s-a speriat atît de tare încît s-a vindecat de bîlbîială.
Astfel – se zice – profeţia Pithiei s-a împlinit.
Cum preoţii erau cei care transmiteau viitorilor colonişti răspunsurile, putem bănui că aceştia jucau rolul unui Birou de plasare a forței de muncă grecești peste hotare.

2) Oracolul a fost sensibil la influenţele politice.
Mai precis, răspunsurile date de Pithia au ţinut cont de cine deţinea în acel moment Puterea în această parte a lumii.
Ele au fost astfel pe rînd pro-persane, pro-Atena, pro-Sparta, pro Alexandru cel Mare.

Pithia lucra în trei schimburi

Rezolvarea unor interese politice se adaugă rentabilităţii financiare.
Fiecare pelerin trebuia să plătească o taxă. Aceasta e mult mai mare în cazul cetăţilor.
Pentru a intra în faţă se plăteşte în plus.

Fiecare pelerin trebuie să sacrifice o capră înainte de a consulta Oracolul.
Dacă animalul nu tremură­ cînd se aruncă pe el apă rece, deşi a plătit taxa, pelerinul nu mai poate intra la consultaţii.
Caprele sînt cumpărate de la locuitorii din Delfi, care au exclusivitate la vînzare.
Dacă ne gîndim că pelerinii sînt şi consumatori, adăugînd banii cîştigaţi de Oracol, vom avea imaginea unei afaceri prospere.
Cu un minimum de personal se cîştigă sume uriaşe.

Nu astfel se explică modificările spectaculoase survenite pe parcurs în activitatea instituţiei.
La început, Pithia profeţea o dată pe an, de ziua aniversară a lui Apollo, la finele lui februarie.
Cererea creşte însă substanţial.
Mai marii sanctuarului măresc numărul zilelor de program al Pithiei: de la una pe an, la de cîteva ori pe lună timp de trei luni.

Pentru a face faţă cererii, se înfiinţează trei posturi de Pithia, plus unul de supleantă..
Se lucra astfel în trei schimburi.
Dacă una obosea prea tare, îi lua locul supleanta.

O afacere rentabilă şi azi

La aproape două milenii de la ziua cînd trimişii lui Cresus au venit la Delfi pentru a afla dacă Regele trebuie să se bată sau nu cu Perşii, într-un sfîrşit de decembrie blînd, urcam şi eu drumul de pe valea fluviului Pleistos.
Chiar dacă beneficiam de un autocar, nu mă deosebeam prea tare de trimişii lui Cresus.
Ca şi ei:

1. Veneam de departe, din afara graniţelor Greciei.
2. Aveam în jur, ca membri ai grupului, călători de diferite naţii şi rase: americani, japonezi, chinezi, africani, canadieni, latino-americani, englezi.
3. Eram mînat de celebritatea mondială a Oracolului din Delfi.

Erau totuşi unele deosebiri, care trebuie, totuşi, menţionate.
Spre deosebire de ei:

1. Venisem să vizitez locurile unde profeţise Pithia şi nu pe Pithia.
2. De o parte şi de alta a Căii Sacre, vedeam bolovani şi nu splendide monumente.
3. Ascultam cu sfinţenie spusele Ghidului şi nu pe cele ale Pithiei.

Dincolo de acestea, între Delfi de pe vremea lui Cresus şi cel de pe vremea lui Obama , există o notă comună de esenţă:
Ca şi atunci, Oracolul din Delfi e azi o afacere.

Pentru a vizita Delfi, un pelerin modern ca mine (a se citi, turist), aduce statului grec de azi o contribuţie importantă la creşterea PIB-ului.

Am stat la hotel la Atena. Am băut şi mîncat, ba chiar am şi cumpărat din Capitala Greciei.
Am plătit 100 de euro călătoria la Delfi.

Pe parcurs, autocarul a făcut nu mai puţin de patru popasuri:
Două la un complex alimentar de pe parcurs, sub pretextul unei pauze binefăcătoare.
Unul la un restaurant din Delfi, ca să luăm prînzul.
Unul într-un orăşel de pe parcurs, ca să putem cumpăra covoare din zonă.

Cu două mii de ani în urmă, mii de pelerini veneau la Delfi mînaţi de o iluzie:
Cea a profeţiilor exacte ale Pithiei.

Azi, mii de turişti vin din toate colţurile lumii la Delfi mînaţi tot de o iluzie:
Că tot ce le spun ghidurile despre Oracolul din Delfi sînt adevărate!