1. Întors de la Sinaia, profit de reluarea exercițiului de stepper pentru a vedea alte două noi episoade din The Last Kindom, serialul englezesc lansat în 2015, inspirat din Istoria Angliei. Serialul respectă adevărul istoric doar cît e nevoie să nu i se reproșeze că falsifică trecutul. Cu toate acestea, așa cum s-a întîmplat și în cazul altor producții, Game of Thrones, de exemplu, încerc să descopăr în el și lecții de Istorie. Din episodul aventurii lui Uhtred la britanici, rețin contrastul dintre vorba Rege și realitatea acoperită în Anglia din vremea vikingilor. Regele Peredus din Cornwall nu trece dincolo de hotarele unui țăran mijlociu din vremea colectivizării. O formulă de a ne avertiza asupra unui adevăr istoric? Nici Alfred nu se apropie prea tare de imaginea pe care ne o deșteaptă cuvîntul Rege cînd îl auzim sau îl citim.
Un alt șoc mai mult sau mai puțin intelectual e provocat de habotnicia femeilor din serial. Nevasta lui Uhtred și nevasta lui Alfred par măritate cu arhangeli și nu cu bărbați din carne și oase. Credința lor ia forma unei manii bolnăvicioase. La apariția lui Iseult, nevasta lui Uhtred face o veritabilă criză. Nu de gelozie, ci de ură față de ceea ce ea consideră a fi o păgînă. Părintele Beocca e confesorul lui Uhtred, dar și ulterior, al lui Alfred. Deși citit, pare un analfabet din cauza fervoarei religioase. Uhtred e în serial din punct de vedere religios un om modern. Nu e păgîn, ci realist, și prin asta – culmea! – superior lui Alfred, om mai mult decît citit.
*
2. Azi noapte, sub puterea noii mele pasiuni, lumea anglo-saxonă, urmăresc primele episoade din The Last Kindom. Îmi schimb treptat-treptat părerea despre danezi, rămași în Istorie ca Vikingi. Serialul, fără forța fantacy a lui Games of Thrones, cu multe invenții hollywoodiene în materie de suspans cinematografic, e mai mult decît util celor interesați de istoria Angliei și de Istorie în general, evident, sub formula Istoriei ca telenovelă. Ca și în Game of Thrones, întîlnim căsătoriile din interes, fetele bune de măritat alcătuind o excelentă avuție pentru părinții regi ambițioși, puterea călugărilor, amplificată de șiretenia lor fără margini, violența, sălbăticia, sexul în variantă primitivă. Sare în ochi ca și în Game of Thrones teza bătăliei pentru Putere ca una fără scrupule, fără Dumnezeu. Guthred, eliberat de Uhtred, nu se dă în lături să-l trimită în sclavie pe eliberator. I-a intrat în cap că respectivul vrea să-i ia locul. Nici Alfred cel Mare nu e mai breaz. Pe cît e de Mare, pe atît e de cinic în folosirea oamenilor ca pe niște momîi. Din punct de vedere istoric, serialul e o admirabilă lecție despre viața și obiceiurile celor care locuiesc Anglia de dinainte de venirea normanzilor, despre relația complicată dintre danezi și anglo-saxoni. Observ, de exemplu, că vikingii știau să fie și negustori șireți, nu numai războinici neînfricați. Secvența eliberării lui Guthred prin trișeria Cavalerul Morții dezvăluie cît de proști erau cei care credeau în puteri supranaturale. Om modern, Uhtred, nu numai că nu dă o para chioară pe intervenția lui Dumnezeu în afacerile interne ale pămîntenilor, dar mai mult, ca în episodul cu trișeria Călărețul Morții, îi trage pe sfoară pe danezi știindu-le superstițiile.
La culcare, citesc mai departe din Borislav V. Pekic O istorie sentimentală a Imperiului britanic. Pe sîrbul faimos l-am mai citit o dată, cred că tot după un voiaj în Anglia. Ca de obicei, interesul de lectură diferă în funcție de locurile vizitate. Deși după Cornwall, m-a interesat istoria post-romană a Angliei, la vremea respectivă am trecut cu vederea pe Alfred cel Mare. Acum, citesc, alături de Istoria Angliei a lui Maurois, și ea parcursă de mai multe ori, dar fără prea mare folos, Istoria mai aparte, originală, a lui Borislav Pekic. Remarc acum lipsa de complexe a lui Borislav Pekic. El nu ezită, în serialul său de la BBC, să facă dese trimiteri la istoria sîrbească, la Iugoslavia în general. Un român ar fi fost ud tot la gîndul că scoate vorbe pe gură la BBC și s-ar fi gudurat pe lîngă Istoria Angliei. Sîrbul e deopotrivă ironic cu această Istorie, luată peste picior la cîteva pagini odată și mîndru că e sîrb. Iată un exemplu de trimitere seducătoare la Istoria Serbiei:
„Dacă considerăm anul 449 ca fiind începutul cuceririi Britaniei de către anglo-saxoni, va trebui să mai aşteptăm încă pe-atâta pentru a afla primul mare nume al acestui popor. Alfred, regele cu care începe neamul dinastic pînă la sosirea normanzilor, va apărea abia în anul 871 – noi, sîrbii, îl vom aştepta şi mai mult pe jupanul Nemanja – din cauza cui altcuiva decît a unor noi străini, a scandinavilor şi danezilor, al treilea partener în această vînzoleală politică, militară şi rasială care, printr-o evoluţie paralelă naţională, socială şi culturală a Insulei va duce la apariţia Britaniei contemporane.”
Din paginile despre anglo-saxoni, rețin această imagine impresionantă despre Anglia de după plecarea Romanilor:
„Acesta este momentul în care Insula intră în istoria europeană. Oferă o imagine tristă. În bună parte sălbatică, crudă, necultivată, acoperită de păduri inaccesibile, de tufişuri dese de iarbă-neagră, cîmpuri nelucrate şi bălţi puturoase. Despre toate acestea vorbeşte Cezar cu părtinirea cuceritorului, însă el nu mai este. Nu mai sînt nici romanii şi în afară de nostalgie nu mai este nimic. Din civilizaţia romană de cinci secole n-a mai rămas nici urmă. Printre vechile ruine ale construcţiilor păgîne dărîmate se înmulţesc şopîrlele pe care superstițiile contemporanilor lui Arthur le vor transforma în balauri şi asupra lor vor năvăli neînfricaţii cavaleri ai Mesei Rotunde. Drumurile romane, mîndria romanilor, sînt năpădite de buruieni, iar minele de plumb și de cupru sînt blocate. Oraşele romane sînt pustii. Prin forumurile romane nu se aud decît vîntul şi ţipătul păsărilor, iar londonezii, prin ceea ce este astăzi eleganta suburbie Hamstead, urmăreau urşii şi lupii, dacă nu cumva se vînau unii pe alţii. Amintirea Romei, exclusiv printr-o limbă latină viciată, trăieşte doar în mănăstirile izolate, în scrierile rarilor monahi.”
Mă preocupă, ba chiar mă obsedează imaginea Insulei după plecarea romanilor.
Pentru că:
- Jalea îmi amintește de Pămîntul din serialul The 100 de după Apocalipsa a doua. Din cînd în cînd într-un pustiu dai peste ruinele unei clădiri monumentale.
- Civilizația romană a fost înaintea venirii normanzilor. Și cu toate aceste, dovadă că Istoria poate merge și înapoi, ceea ce se vede acum e o întoarcerea la anii cînd nu apăruse Roma.
*
3. Am ajuns cu The Last Kindom la sezonul 2. Observ că deja personajele bigote își dau seama că Religia nu e chiar atît de eficientă cum cred ele. Alfred, la sfatul lui Uhtred, ține o cuvîntare destinată bărbaților și nu îngerilor. În conflict cu Creștinismul, el lansează strigătul Fără milă! În nici un caz nu le spune bărbaților că Dumnezeu va fi cu ei și, de aceea, în loc să taie cu sabia, ei trebuie să se roage. Transformarea semnificativă e a părintelui Beocca. Acesta vorbește atît de laic încît Alfred îi spune să se spele pe gură după, pentru a se curăța de păcatul vorbei spurcate. Da, o s-o fac, zice părintele, dar cu bere. Finalul sezonului unu e consacrat Bătăliei de la Edington, între 6 și 12 mai 878, cunoscută și drept Bătălia de la Ethandun, dintre Alfred cel Mare și Guthrum, soldată cu victoria lui Alfred. Ca și în cazul lui Mihai Viteazul, blagoslovit cu idealuri de unitate națională într-o vreme cînd Istoria mergea înainte sub duduitul lăcomiei de teritoriu, lui Alfred serialul îi atribuie discursuri despre Anglia în general. Urmare a acestei bătălii, prin tratatul de la Wedmore, teritoriul Angliei e împărțit între englezi și danezi. Episodul ultim al sezonului descrie o armată englezească folosind mijloacele de luptă ale vikingilor, confruntarea amintind de un meci de rugbi la momentul grămezii. Sesizez și tema lașității. Citisem undeva (cred că într-o carte despre Game of Thrones), că mongolii, dar și vikingii exploatau imaginea de sălbăticie pentru a dobîndi victorii fără luptă. Speriați de faima de cruzime a vikingilor, mulți regi anglo-saxoni sau lorzi se grăbeau să cadă la pace cu năvălitorii înainte ca aceștia să atace.
*
4. Nu pot să nu observ asemănările dintre Game of Thrones și The Last Kingdom. Ca de exemplu, bărbăția femeilor. Deși teoretic într-o lume masculină, femeile sînt marile eroine ale serialului. Puterea lor nu se exercită însă în alcov, ca mai tîziu în Istorie, ci în realitatea de fiecare zi. Nevasta lordului de Mercia, fata lui Alfred cel Mare, e independentă, orgolioasă, gata să fugă cu vikingul care a răpit-o, și nu se dă în lături din a-l străpunge cu sabia pe fratele lui Erik. Fosta nevastă a lui Uhtred îl înfruntă cînd acesta se întoarce acasă cu păgîna britonă. Sora lui Regnar face față unei captivități cumplite. Hild, deși călugăriță, nu pregetă să-și pună armură de luptă și să taie gîtlejuri. La fel ca în Game of Thrones. O altă asemănare constă în suspiciunea ca stare de spirit a celor care dețin sau vor Puterea. Cele mai multe probleme le are Uhtred din cauza suspiciunii celor din jur, înclusiv a lui Alfred, că urmărește să-i ia locul. O lecție de bună guvernare dă Alfred în diferite împrejurări. Deși Odda îi e amic și l-a făcut din nou rege după cucerirea Winchesterului de către danezi, pentru nesupunere e gata să-l condamne ca trădător. Singura clipă de omenesc trecînd înaintea condiției de Conducător e cea cînd strînge bani pentru a plăti răscumpărarea fiicei. Da, dar el motivează asta – și nu ipocrit – prin dezastrul care ar fi în lumea danezilor umilirea fetei ca umilire a Wessexului. Ici-colo își vîră coada în serial întîmplările fantacy din Game of Thrones. Vrăjitoarele mai ales sînt la mare căutare.
*
5. Am căutat în biblioteca de acasă, printre cărțile din colecția de popularizare, ceva despre anglo-saxoni sau despre Alfred Cel Mare. Stupefiant cît de puțin s-a scris despre acest subiect în alte limbi decît engleza. Evident, nu dau peste nici o carte despre anglo-saxoni. În biroul meu, chiar lîngă ușă, în partea opusă unui dulap despre Franța, se ridică dulapul dedicat lucrărilor generale despre diferite țări ale lumii. De la Anglia pînă la Zanzibar. Despre Anglia, constat acum – nu fără tristețe – am puține cărți. Două sau trei despre Churchill, două de Istorie generală, a lui Maurois și a lui Borislav Pekic, mai multe broșuri turistice, editate de English Heritage, puse în vînzare la toate muzeele din Anglia. Găsesc, în schimb, o carte despre vikingi. Nu rea. Se deschide cu un citat dintr-un manuscris vechi în care e surprinsă spaima produsă pe coastele anglo-saxone de ivirea corăbiilor vikinge.
*
6. Am terminat The Last Kingdom. Lăsînd deoparte secvențele de happy end cu Alfred Cel Mare încredințînd lui Uhtred viitorul regatului și viitorul Engliterei, ultimele episoade îmi atrag atenția asupra:
a. Locul și rolul mărturiei scrise în Istoriei. Din ordinul lui Alfred cel Mare s-a întocmit o Cronică anglo-saxonă, despre istoria din vremea regelui. Izvoarele scrise despre anii anglo-saxoni sînt puține, dacă nu chiar de loc. În atari condiții Cronica anglo-saxonă rămîne una din marile surse pentru istoricii din ultimii o mie de ani și ceva în materie de perioada respectivă. Da, dar Cronica e scrisă la indicația lui Alfred cel Mare. Nu încape vorbă că ea reflectă viziunea, ba chiar și interesele lui Alfred cel Mare. Discuția din serial dintre Rege și Uhtred în cabinetul cu documente pornește de la absența lui Uhtred din Cronică. Producătorii au vrut să explice prin această discuție de ce un personaj de importanța saxonului cu suflet de danez nu e nici măcar amintit într-un document definit prin consemnarea scrupuloasă a tutor faptelor din anii respectivi, unele chiar minore. După ce-i spune că din aceste hîrtii posteritatea va ști cine a fost Alfred și cine l-a ajutat, Regele îl avertizează că el, Utrhed nu este consemnat nici cum, deși a salvat de mai multe ori Wessexul. Deși Alfred pune mare preț pe consemnare, totuși el nu aduce nici un motiv al scoaterii lui Uhtred din Cronică. Prin asta, de altfel, Regele recunoaște că această Cronică nu respectă adevărul. Lasă posterității adevărurile impuse de Alfred și nu adevărurile impuse de realitate. Uhtred nu sare în sus furios, nu pleacă trîntind ușa. Bîiguie ceva despre Lumea va ști ce-am făcut și fără consemnarea faptelor mele în hîrtii. Ca și în Game of Thrones găsesc aici obsesia rămînerii în posteritate prin cronici, documente, presa vremii, într-un cuvînt prin ceea ce se scrie despre tine și nu prin ceea ce ești.
b. Ultimul sezon e consacrat grijii lui Alfred de a-și lăsa regatul pe mîini bune. Moștenitorul legitim – Eduard – trebuie pregătit pentru asta. Scena în care deși oamenii lui Uhtred sînt măcelăriți de danezi, Regele, aflat cu armata în codru, gata să intervină, nu dă ordinul de atac, lăsîndu-l pe Edward s-o facă ține să exemplifice stilul de lecții dure, sîngeroase ale lui Alfred. El vrea în această scenă să-l facă pe Edward să decidă, pentru a se forma ca ins sigur pe sine, gata să ia hotărîri pe cont propriu.