De pe vremuri
De sus, din galeriile de aluminiu, cădeau pînă jos, în falduri grele, perdele din pluș roșu-cardinal. Pașii se adînceau în moliciunea unei mochete în culori stinse. De o parte și de alta a culoarului se înșirau scaune moderne, cu dispozitiv de rotire și aplecare.
Totul costase extrem de scump.
O anonimă, trimisă la CC al PCR, la Consiliul de Stat și lui Nicolae Ceaușescu personal, denunța Conducerea Institutului de Cercetări Acvatice de risipire iresponsabilă a banilor.
Comisia de anchetă, sosită la fața locului, luă la cercetat hîrtiile. Deși alcătuită din cei mai buni specialiști ai țării în deturnări de fonduri, Comisia nu găsi nimic suspect. Investițiile fuseseră cerute și alocate pentru Obturatoare de lumină PDX 20 cm, Izolatoare fonice CR 400, Dispozitive ergonomice tip B.
O hotărîre recentă a Guvernului interzicea folosirea banilor în alte scopuri decît cele ținînd de producție.
Părea că acuzația din anonimă nu se confirmă pe teren.
Abia după vizita prin birouri, Comisia ghici totul.
Pentru a li se aproba cumpărarea perdelelor, a mochetelor și a scaunelor, cei de la Institut înaintaseră Băncii hîrtii în care perdelele erau desemnate drept Obturatoare de lumină, mochetele – Izolatoare fonice, iar scaunele – Dispozitive ergonomice.
Soare cu sacul
Peste partea asta de Pămînt domnea întunericul deplin. Cu vreo cîțiva ani în urmă, după o eclipsă parțială obișnuită, căreia nimeni nu-i acordase atenție, Luna se înțepenise în dreptul Soarelui.
Specialiștii de la NASA se dăduseră de ceasul morții ca s-o mute de acolo.
O bombardaseră cu ghiule de fontă, strigaseră la ea pînă răgușiseră, trimiseseră un echipaj spațial de depanare.
Eforturi zadarnice.
Luna rămăsese mai departe înțepenită.
La un moment dat, se mișcase nițel, stîrnind, pe Pămînt, urale și dangăte de clopote, dar, după cîteva minute, revenise la loc.
Disperați, oamenii cară cu sacul, în partea asta de Pămînt, lumina Soarelui din partea pe care Luna n-o acoperă.
WC cu senzori
Școlii elementare din Crucenii de Mijloc i s-a făcut cadou, de către o Fundație din Germania, un WC cu senzori.
Cînd a văzut despre ce-i vorba, directorul nici n-a vrut să audă de elevi.
— Cum să se p… amărîții ăștia într-o asemenea minunăție?!
Un timp, WC-ul a stat închis cu cheia. Cheia se găsea la director, care o lua cu el acasă, dat fiind că mulți profesori o pîndeau, ca să meargă și ei la toaletă. Nu pentru că ar fi avut nevoie. Pur și simplu, ca să vadă cum e. Unul dintre ei descoperise pe Internet poza unui astfel de WC și-i convinsese pe toți că e mai ceva ca-n Războiul stelelor. Revoltați, profesorii îl amenințară pe director cu memorii la Inspectorat, la Ministerul Învățămîntului și la toate ziarele centrale.
Directorul cedă.
WC-ul cu senzori deveni accesibil și corpului profesoral. Tot pe bază de cheie, care ședea acum la profesorul de serviciu pe școală. O lua dimineața de la paznicul de noapte, pe bază de proces-verbal, și o dădea solicitantului numai după ce acesta semna de primire într-un registru.
Elevii nu sufereau.
Continuau să meargă în lăstărișul din spatele școlii, crescut pe locul unei bălți desecate și, din cauza asta, plin de țînțari.
Directorul își avea și el dușmanii lui. Unul dintre aceștia, profesorul de Sport, ticlui o scrisoare către redacția unei televiziuni de la București, prin care se plîngea de abuzul comis de director. Ca să fie mai convingător, o redactă ca și cum ar fi aparținut unui elev. Cu multe greșeli gramaticale și iscălită Un elev care vrea să intre în Europa.
Înainte de a trimite echipa la fața locului, redacția îl sună pe director. Voia să verifice informația – zicea Șeful de la Știri.
În realitate, voia să vadă dacă merită efortul unei deplasări, dat fiind că localitatea se afla la mama dracului, pe undeva, prin Bucovina.
Alarmat, directorul răspunse că nici vorbă să fi interzis accesul elevilor la toaleta care răspundea celor mai înalte exigențe ale Uniunii Europene. Deocamdată, elevii urmează un stagiu de inițiere, absolut necesar înainte de a merge la WC-ul cu senzori.
Cu toate că Șeful de la Știri nu i-o ceru, directorul îi explică pe larg în ce constă acest stagiu.
Programele de Istorie și de Fizică au fost modificate radical. La Istorie, trei sferturi din anul școlar se predă cursul WC-urile în trecutul de vitejie al țării noastre și un sfert – WC-urile, din Preistorie și pînă azi. La Fizică, au fost introduse lecții suplimentare despre senzori, cu aplicații practice la WC-ul școlii.
La finele anului școlar, toți elevii, inclusiv cei din clasa întîi, vor da examen pentru obținerea diplomei de acces la WC.
Cei care nu-l vor lua vor merge mai departe în lăstărișul din spatele școlii, curățat de țînțari în acest scop.
Echipa de fotbal
Proprietarul restaurantului La teiul lui Eminescu, dar și al Veronicăi și-a făcut echipă de fotbal.
Jucători sînt ospătarii și bucătăresele. Deși suferă de artroză, tanti Vera, cea mai bună specialistă în ouă umplute în coaja lor, e vîrf de atac.
Portar e chiar Portarul.
Al restaurantului, firește.
Deși are o mînă ruptă într-o încăierare în iarmaroc, pornită de la o damigeană de rachiu pusă drept pariu.
Proprietarul a obținut astfel să nu plătească impozit pentru angajații cu carte de muncă.
Prin Legea Sporturilor, echipele de fotbal sînt scutite de impozitul pe salariu.
Și totuși, restaurantul arată jalnic.
Asta, deoarece proprietarul își cheltuie cît ai clipi profitul anual.
Cum pune mîna pe bani, o șterge în Bahamas, unde și-i toacă la un cazinou de cinci stele, funcționînd ilegal pe un vas ancorat în afara apelor teritoriale.
Duminică, pe lacul din cartier
Sfînta zi de duminică se anunță pe malul lacului din cartier prin apariția caprelor.
Nu peste mult timp, apar și stăpînii lor, tîrînd prin iarbă baierele izmenelor și scărpinîndu-se într-o doară pe pieptul păros. Duminica, malul lacului din cartier are marele avantaj, necunoscut malurilor în general, că poți umbla numai în izmene fără ca vecinii să te creadă un puturos fără pereche, care stă acasă, bea tutun și se apără de muște cu pliciul. După fiecare bărbat se ține un purcel dolofan, mînjit de noroi din cap pînă-n picioare. În timp ce-și răsucește o țigară din pachetul pe care a dormit astă-noapte, căci, întorcîndu-se beat din tîrg, s-a dezbrăcat și, în locul pijamalei, și-a pus costumul cel nou, cu floarea de mire cu tot, stăpînul îl gîdilă pe burtă. Purcelul, la rîndu-i, dă semnele unui amor debordant:
Se răstoarnă cu cracii în sus și începe să guițe duios.
Încetul cu încetul, soarele se cațără pe cer, așa cum îi spune fișa postului.
În blocul-turn de alături, a cărui fotografie a apărut într-un ziar central, sub titlul Chipuri noi pentru oglinda unui vechi lac, se deschid ferestre pe rînd. O gospodină voioasă, îngînînd un firicel de cîntec, pune așternuturile la aerisit pe sîrma din balcon. Făcînd astfel să ajungă în camerele de la celelalte etaje căldura trupului ei gingaș, adunată, timp de o noapte, în cearșafurile albe, curate ca lacrima. Fereastra unei bucătării se crapă puțin și o mînă diafană, de domniță sechestrată în turn de soțul cel rău, împinge în pulberea de raze un borcan cu castraveți.
Ninge de sus, de la ultimul etaj, cu fulgi rari de găină.
Între timp, lacul a prins viață.
Un șir de rațe grave înaintează tăcut pe unda verzuie, ca un fir de ață mai groasă. Trece pe lîngă ele, zbătîndu-se disperată, o albie de rufe, urmată îndeaproape de cîteva troace murdare. Un bărbat cu pantalonii suflecați își spală hainele de petele de motorină. Neînțelegînd încă, Grivei stă aproape nemișcat, exprimîndu-și nedumerirea cu ajutorul datului din coadă. Strînși în jur, copiii cartierului, toți cu burțile umflate, de sub care se ivește, nevinovată, țuflica, urmăresc meditativi scena, fără a avea însă nici o părere. Doar unul mai mic, ajuns cu totul și cu totul pe culmile meditației, își scarpină o bucă, gîndindu-se în altă parte.
Dinspre strada Amurgului răzbat chicoteli sfioase, urmate, în scurt timp, de adevărate țipete. Direct din casele lăsate pe o rînă dau buzna în apă, într-un iureș turbat, femei în cămașă de noapte. Sînt niște mahalagioaice tinere, sănătoase sub pînza subțire, pe care soarele și căldura infernală le-au convins să se bage în lac. Dar cum nu vor să-și pună nici în ruptul capului costume de baie (auzi, dragă, cum să mă vadă lumea numai în chiloți?!), se scaldă, totuși, în cămașă de noapte.
Una dintre ele, rămasă mai în urmă, cea mai bătrînă, găsește, împotriva vîrstei și a înțelepciunii ei, să se zvîrle înainte nebunește și să mai și chicotească asemenea unei capre.
Apoi, în pînza transparentă prin care i se văd sînii, ca două pătlăgici fleșcăite, pășește țeapănă pe iarba de pe mal.
Ajunse deja în lac, celelalte se îmbăiază în stilul propriu. Cîte una stă un timp deasupra apei, gînditoare, apoi, brusc, de parcă ar vrea s-o sfîrșească odată cu viața, se trîntește în apă. Peste cîteva clipe, iese la suprafață, vînătă, tușind, scuipînd, dar mai ales țipînd ca din gură de șarpe.
Brusc, celelalte încep și ele să țipe și să sară în sus.
Dinspre larg vine înotînd agale, sigur pe sine, avînd drept țel suprem să ajungă la mal, un bărbat cu mușchii răsuciți în funii. Nu dă nici o atenție femeilor. Cum îl văd, acestea încep să strige ascuțit:
— Nu ne scufunda cu nasul în apă!
Două dintre ele, cu pulpele ca brînza de albe, se îmbăiază
ținîndu-se cu mîna de o rădăcină crescută în mal și dînd orbește din picioare și din cealaltă mînă.
Pe iarba malului s-au întins din loc în loc, asemenea unor pete colorate, păturile aduse pînă aici în sacoșe, lîngă pachețelul unsuros cu mici și muștar. Crăcănați, pe o țoală cenușie, bărbați goi pînă la brîu joacă table, scuipă și fumează de zor. Din cînd în cînd, cîte unul se lovește furios peste spate, acolo unde – crede el – o muscă a dracului
nu-i mai dă pace. Abia cînd va ajunge acasă își va da seama că soarele
l-a făcut tot numai o rană.
Pe pături se văd risipite o sumedenie de cărți. Femeile au răscolit ore întregi prin casă, prin cămară, chiar și în butoiul cu murături, pentru a lua cu ele, la plajă, ceva de citit, ca să nu se plictisească. N-au o preferință anume. Sînt în stare să citească orice, numai litere puse una lîngă alta să fie. Una a adus cu ea – ca să-l lase alături, lîngă pachetul cu șuncă – abecedarul băiatului, alta – un manual de tîmplărie, uitat în cămară de pe vremea bunicului. În scurt timp, cărțile cărate la plajă cu atîta hărmălaie își găsesc, totuși, o folosință. O femeie între două vîrste, căutînd ceva de pus sub fund, căci pătura s-a încins de tot, găsește cea mai bună soluție:
Cartea cu care a venit.
Imediat, cele care nu s-au gîndit să-și pună cartea pe nas, să le apere de pîrjolul soarelui, îi urmează exemplul.
Cine are carte are parte. De pernă!
Fapt
Au furat postul de radio în timp ce acesta transmitea în direct un talk-show la care participau capii Poliției județene.
Cel din Australia
Mihalache Buric venise în Vintileasa din Australia, unde emigrase cu părinții înaintea celui de Al Doilea Război Mondial. Era de loc din altă parte, dintr-un sat de pe lîngă Galați. Cum ajunseseră ai lui în Australia nu era prea greu de ghicit. Îi mînase, ca pe mulți alți români, gîndul că acolo, la antipozi, se vor pricopsi, așa cum încercau să-i convingă, de altfel, reportajele apărute în Universul.
Mai greu de ghicit era cum de plecase el din Australia, la onorabila vîrstă de 40 de ani, după ce ai lui prinseseră ceva cheag.
Despre ce se întîmplase acolo, la Antipozi, de ce hotărîse el să se întoarcă în țară, Mihalache Buric obișnuia să povestească, la bufetul de lîngă firma de sicrie deschisă nonstop, numai și numai după ce da gata o sticlă de rachiu, cantitate dincolo de care se putea spune că s-a cherchelit nițel.
Se gîndise să se întoarcă în țară după ce se trezise singur pe lume.
Ai săi plecaseră într-o zi la poștă, să pună un plic prin care solicitau să fie scutiți de taxe și impozite, și nu se mai întorseseră. Poșta se găsea la vreo cincizeci de kilometri de ferma lor, sub înfățișarea unei cutii bătute într-un par. Ținutul era bîntuit de jefuitori de diligențe, veniți aici, în Australia, din Texas, alungați de trupele federale dotate cu tunuri de calibru mijlociu. Ai săi n-aveau diligență, ci doar o brișcă ușoară, la care era înhămat un struț.
— Nu-i exclus – zicea el – ca bandiții s-o fi confundat cu o diligență. O opriră prin strigăte de Stai! și focuri de pistol trase în aer, le tăiară gîtul celor din brișcă și îi jefuiră.
Cei din sat nu credeau o iotă din toată povestea asta. După părerea lor, părinții lui Mihalache Buric atinseseră struțul prea tare cu biciușca, și păsăroiul, jignit că era tratat ca un cal, se repezise asupra lor și-i lovise în cap cu ciocul.
Mihalache Buric se instală în casa lui Dumitru Cîrjan, merceolog la Fabrica de confecții Florești, condamnat la trei ani închisoare pentru furtul din întreprindere a 21.543 de nasturi. În lipsa lui, nevastă-sa se măritase cu un telefonist din satul vecin, văduv, căruia îi rămăsese din prima căsătorie o fată cu o arsură mare pe obraz, provocată de un fier de călcat cînd voise să vadă dacă e suficient de încins.
Odată nevasta plecată, Dumitru Cîrjan nu mai avu nici un chef să se mai întoarcă în sat. După ce ieși din pușcărie, se apucă de furat litere din firmele luminoase. Cînd ajunse cu strînsul la două sute de p mic, cincizeci de z și zece I mare, fu prins și intră din nou la pușcărie.
Și iar ieși, și iar intră, astfel că nu mai avea nevoie de nici o casă, odată ce mai tot timpul ședea în celulă. Ca să nu mai spunem că, trecînd prin toate penitenciarele din țară, își făcuse amici și cunoscuți peste tot.
Din nu știu ce motiv, cei din Vintileasa se așteptau din partea lui Mihalache Buric la ceva ieșit din comun. Spre marea lor dezamăgire, omul nu fu numit nici primar, nici secretar de partid, nici măcar responsabil al Magazinului sătesc.
La nici o jumătate de an de la venirea în sat, se înscrise în colectiv.
N-a fost prea simplu. Pentru a i se admite cererea, trebuia să depună la dosar o adeverință de la antipozi că n-are boi, n-are căruță, n-are pămînt, într-un cuvînt, că e țăran sărac. Mihalache Buric le spuse celor de la județ că a expediat o telegramă în Australia pentru a i se trimite o adeverință. La început, cei de la județ nici nu voiră să audă de asta.
— Nu credem nici în ruptul capului în adeverințele eliberate de capitaliști. Sînt mincinoase de la cap la coadă! – proclamară ei, ridicîndu-se în picioare.
Mihalache Buric îi asigură însă că adeverința va fi eliberată de comuniști, care dețineau majoritatea în consiliul local.
După vreo lună, se prezentă cu o hîrtie ștampilată și semnată indescifrabil. Purta antetul cunoscut: Secera și Ciocanul. În realitate, nu telegrafiase după nici o adeverință. Hîrtia o făcuse el într-o noapte. Și, pentru a fi mai convingător, o scrisese în oglindă de la dreapta la stînga, susținînd apoi că așa se redactează adeverințele de venit în Australia.
Primit în colectiv, merse la săpat și prășit ca toți cei din sat.
Mult timp, încredințați că e deosebit de ceilalți, tovarășii de echipă îl urmăriră pe furiș, să vadă cum dă cu sapa. Dădea ca și ei. Și ca și ei cosea, ca și ei repara gardul, clădea finul, ducea vaca de lanț. Ca și ei mînca, luînd mămăliga cu mîna și clefăind cînd îi plăcea o bucată mai grasă de carne.
Ca și ei dormea, sforăind dacă se nimerea să ajungă cu fața-n sus și oprindu-se dacă-l făceai să se întoarcă într-o parte, gîdilîndu-l cu un fir de iarbă.
Nu puteau spune dacă și călărea muierea ca ei.
Și asta din simplul motiv că nevastă-sa, australiancă de origine, nu știa o boabă românește și, astfel, nu le putea povesti consătencelor, cum făceau celelalte muieri, dacă bărbatul o satisface sau nu.
Le semăna în tot ce făcea atît de tare, încît unii începură să aibă îndoieli că ar fi venit din Australia.
Nu se poate – ziceau ei – să vii din Australia și să nu te pună șef. E imposibil să străbați o distanță atît de mare și să bei vin ca toți ceilalți. Că doar Australia nu e colea, peste Dunăre, ca Bulgaria, ci tocmai la mama dracului, pe partea cealaltă a Pămîntului, unde oamenii merg cu capul în jos.
— Uită-te la Mihalache Buric! Merge ca și noi, cei de pe partea asta a Pămîntului. N-a venit din Australia, ci din vreo comună de dincolo de dealuri, căreia îi spune, probabil, Australia.
La vreo zece ani de la sosirea în sat, Mihalache Buric își mărită fata, Nastasia, care nu reușise la facultate și se angajase pontatoare la CAP, cu un angajat la Păstrăvăria din Munți, faimos în tot ținutul pentru că, într-o noapte, beat fiind, intrase în Muzeul județean de Istorie și se culcase pe o piatră funerară din Mezolitic, învelindu-se cu un steag de luptă luat de-ai noștri, în 1877, de la turcii care apărau degeaba reduta Grivița.
La nuntă veniră și cîteva neamuri din Australia. Niște inși cu pălării de cowboy, arși de soare, cu mîinile bătucite de trudă, care aduseseră drept cadou de nuntă un cangur cu un picior beteag.
Ulterior, cangurul avea să fie acuzat de paznicul CAP-ului că furase lucerna din marginea pădurii, cărînd-o în marsupiu cîteva nopți la rînd, cînd luna era ascunsă în nori.
În realitate însă, lucerna fusese furată de el.
Cu timpul, satul uită de unde a venit Mihalache Buric și, la o adunare generală a CAP-ului, cînd un nătîng puse pe seama lui Mihalache Buric faptul că treburile mergeau prost, zicînd că sînt unii care provin de dincolo de Cortina de Fier, cei din prezidiu nu-l luară în seamă, conștienți că era o mare prostie.