Cei care se întorc azi dintr-o călătorie în Grecia au despre ce pălăvrăgi acasă şi, mai ales, la serviciu.
Admiratorii Greciei antice vor vorbi despre Acropole, Mycene, Delphi, Epidaur, Cnossos şi Phaistos, locuri ştiute nu numai de cei care au făcut şcoala la vremea ei, dar şi de cei care frecventează doar Google.
Amanţii unei mîncărici bune, stropite cu o băuturică, şi urmate, fireşte, de o plimbărică vor vorbi despre Plaka din Atena, dar şi despre barurile, restaurantele şi cafenelele din porturile Heraclion şi Chania sau din Matala.
Credincioşii ortodocşi, ale căror călătorii sunt botezate cu numele de pelerinaje, vor vorbi despre bisericuţele bizantine, supravieţuitoare ale ocupaţiei turceşti.
Femeile vor vorbi despre magazine, deşi, din cîte am înţeles eu, faţă de cele de la Paris şi Londra, cele din Atena sunt dezamăgitoare.
Eu însă nu voi vorbi aici nici despre monumentele Trecutului, nici despre restaurantele şi barurile Prezentului, nici despre vechii, nici despre noii greci.
Voi vorbi despre cîini şi mîţe.
Pentru că, după opinia mea, cîinii şi mîţele sunt la Atena, dar şi la Delphi, la Micene, la Epidaur şi la Cnossos, o atracţie turistică mult mai puternică decît Partenonul, Teatrul lui Dyonisos, Mormîntul lui Agamemnon, Templul lui Apollo sau Palatul lui Minos.
Cîinii și mîțele – monumente care există în întregime
Din cel puţin cîteva motive:
1) Din măreţele monumente ale Greciei Antice au rămas, în zdrobitoarea lor majoritate, doar nişte bolovani. Ici-colo mai găseşti în picioare cîteva coloane, unele reconstituite, o scară, un zid sau o poartă. Ghizii umani şi ghidurile tipărite se străduiesc din răsputeri să-ţi pună la lucru imaginaţia, astfel că acolo unde tu întîlneşti acum, contra cost, fireşte, cîțiva bolovani, să vezi un măreţ Palat.
Cîinii şi mîţele n-au nevoie de un astfel de efort al imaginaţiei. Şi cîinii şi mîţele există în întregimea lor: de la coadă pînă la bot.
2) La Delphi, ghizii te invită să-ţi imaginezi cum urcau panta pelerinii şi, după ce depuneau ofrandele cuvenite (un fel de bacşiş pentru Pythia), cum aşteptau într-o cameră alăturată ca Apollo să le dea răspunsul prin intermediul crizelor de epilepsie ale Pythiei. În Agora, de la Atena, ghizii îţi convoacă imaginaţia pentru a avea o clipă imaginea grecilor din epoca lui Pericle mişcîndu-se încolo şi încoace, pierzînd timpul cu flecăreli şi sofisme.
Cîinii şi mîţele, peste care dai la aceste obiective, nu-ţi cer un asemenea efort.
Şi cîinii şi mîţele se mişcă încolo şi încoace, latră, miaună, cască, se purecă şi, mai ales, cerşesc de mîncare.
Într-un cuvînt, spre deosebire de vechii greci, pe care trebuie să ţi-i imaginezi vii, cîinii şi mîţele sunt vii fără nici un efort din partea ta.
3) Oricît de amabili ar fi, administratorii obiectivelor istorice din Grecia nu pot oferi distinşilor turişti, distinselor turiste, mai ales, posibilitatea de a da de mîncare Partenonului sau Teatrului din Epidaur şi, cu atît mai puţin, de a-l mîngîia.
Nici măcar bolovanii din site-uri nu pot fi hrăniţi sau mîngîiaţi. În site-uri e interzis să intri cu mîncare, mai precis, să înfuleci ceva. Admiţînd că Partenonului i-ar fi foame, n-ai cum să-i arunci o bucată din sandvişul tău. Şi în privinţa mîngîierii nu se poate face nimic. Ca să mîngîi ceva trebuie să atingi. Una dintre cele mai stricte interdicţii din Grecia e să atingi bolovanii, marmura, coloana, într-un cuvînt, antichitatea întîlnită în cale.
Cîinilor însă, Slavă Domnului! le poţi da mîncare cît vrei tu şi, mai puţin, cît vor ei.
Pentru că, dacă ar fi după ei, ar vrea mîncarea unui întreg supermarket.
Cu puţin noroc, cîinii pot fi mîngîiaţi.
Cum se vede gradul de civilizație al unui popor
Despre mîţe, inutil să mai spun că pot fi hrănite şi mîngîiate cît pofteşti. Hrănite, deoarece nici o mîţă din lume n-ar refuza o bucată de cotlet pe gratis. Mîngîiate, deoarece mîţele din Grecia se lasă mîngîiate şi de străini.
În paranteză fie spus, alături de WC-urile publice, mîţele dau seamă de gradul de civilizaţie a unui popor. Dacă o mîţă întîlnită în cale o rupe la fugă de cum ai întins mîna spre ea, înseamnă că locuitorii ţinutului respectiv bat mîţele sau, în cel mai rău caz, le trag de coadă. Dacă, în schimb, de cum întinzi mîna, o mîţă prinde să toarcă şi să miaune linguşitor, înseamnă că locuitorii se poartă frumos cu mîţele. Ceea ce e o dovadă de civilizaţie. Dacă se mai şi răstoarnă pe spate, înseamnă că locuitorii ţinutului respectiv sunt deja în secolul XXII cu civilizaţia.
Spre deosebire de alte locuri din lume, Grecia, Atena, îndeosebi, te surprind prin numărul însemnat de cîini şi mîţe peste care dai cînd te plimbi pe străzi sau, mai ales, cînd vizitezi un obiectiv turistic.
Ca şi la Bucureşti, la Atena vei întîlni cîini pe stradă. Numai că, spre deosebire de maidanezii de la Bucureşti, cîinii de la Atena sunt toţi castraţi, prevăzuţi cu zgarda care-i evidenţiază drept cîini comunitari.
Mult mai important, poate şi în urma unei selecţii riguroase după ce-au fost strînşi de pe străzi, şi sterilizaţi, cîinii comunitari sunt toţi ditamai dulăii. N-am văzut, cel puţin eu, o cotarlă, o jigodie, într-un cuvînt, un cîine jigărit.
Toţi sunt frumoşi, sănătoşi, voinici.
O plăcere să-i priveşti!
Îi întîlneşti peste tot în Atena. Pe treptele care urcă spre Acropole. Pe străduţele din Plaka. Pe marile bulevarde ale Atenei. În uşa magazinelor sau la intersecţii. Îşi văd de-ale lor în mijlocul celor mai mari agitaţii. Ca nişte filosofi ai Greciei din vechime, care meditau la esenţa tuturor lucrurilor în mijlocul mulţimilor cuprinse de delirul dionysiac.
Cei ce urcă treptele spre Acropole sunt deseori obligaţi să ocolească dulăii care dorm, lungiţi pe una din trepte, unul lîngă celălalt.
Seara, din Piaţa Syntagma dau buzna în strada comercială Ermou o mulţime de inşi morţi să cumpere ceva, să asculte tînguitul formaţiilor de amerindieni sau să caşte gura pur şi simplu. Într-o seară, am văzut dormind chiar în mijlocul străzii, lungit pe asfalt, un dulău straşnic.
N-avea pic de îngrijorare la gîndul că l-ar putea călca pe coadă cineva. Între noi fie vorba, aş vrea să văd şi eu curajosul în stare să calce pe coadă un asemenea dulău.
Cei mai mulţi dulăi au drept principală ocupaţie cerşitul de mîncare.
La întoarcerea de la Mycene şi Epidaur, autocarul grupului nostru a făcut popasul de rigoare la un shop-caffé de lîngă canalul Corint.
Cinci dulăi rîvneau la nuga mea
Spun, popasul de rigoare, pentru că toate tururile organizate de firmele de turism din lume apelează din plin la şmecheria menită a mai scoate ceva bănuţi din buzunarul turistului:
Popasul la un anume café-shop, inevitabil îmbiind la halit şi cumpărat.
Am luat un baton de nuga şi am ieşit afară, pe terasă, să-l mănînc.
De îndată, m-au înconjurat cinci dulăi ale căror priviri, mişcat amabil din coadă şi împuns duios cu botul, spuneau clar ce voiau:
Să le dau lor batonul de nuga.
Nu atît din dragoste de cîini, cît mai ales din faptul că nu se vor lăsa pînă nu le voi da ceva, le-am aruncat cam trei sferturi din baton.
Am reuşit să mănînc ultima bucăţică graţie unei întîmplări.
A trecut pe acolo, în viteză, o maşină. Dulăii, din cîte se ştie, au alergie la inşii cu fes şi la roţile care se învîrtesc. Nu e de mirare că m-au lăsat în pace şi s-au năpustit să alerge, lătrînd, după maşină, pînă cînd aceasta s-a depărtat.
Profitînd de acest răgaz, m-am retras în magazin, asemenea sclavilor de pe vremea lui Pericle, care se refugiau în temple cînd voiau să fie eliberaţi.
Am cumpărat un alt baton şi l-am mîncat acolo, în magazin, sub privirile celor cinci dulăi care, întorşi din expediţie, se puseseră din nou pe cerşit.
Bine educaţi însă, n-ar fi intrat în magazin nici dacă ar fi fost morţi de foame.
Cîinii mai au ceva demnitate cînd e vorba de cerşit.
Mîţele n-o au.
Nu există obiectiv turistic în Grecia la care să nu întîlneşti una sau mai multe mîţe pretîndu-se la cele mai odioase linguşiri pentru a căpăta ceva de mîncare.
La nivel de interes, mîţele surclasează orice monument al Vechii Grecii.
La Templul lui Apollo de la Delphi, ghidul ne explica, pe larg şi pasionat, cum profeţea Pythia cînd, deodată, şi-a făcut apariţia o mîţă. Una dintre numeroasele mîţe care-şi duc veacul printre ruinele de la Delphi.
Doamnele şi domnişoarele din grup s-au întors brusc spre ea, cu scopul vădit de-aşi expune duioşia. Unele mîngîind-o, altele fotografiind-o.
Nu puţine zicîndu-i, Pis-pis.
Rămas fără audienţă, ghidul s-a pretat şi el la exerciţiu comic de duioşie.
Din fericire, mîţa, sătulă, probabil, de acest comportament clişeu al miilor de persoane feminine care trecuseră pe acolo, a şters-o după cîteva minute în care, bine educată din punct de vedere turistic, s-a lăsat mîngîiată.
Am scris de multe ori despre geniul altor popoare în materie de scos banii de la turistul străin.
Grecii de azi au ajuns să exploateze turistic cîiinii şi mîţele, aşezate pe acelaşi plan de interes împreună cu Acropole din Atena, Minotarul din Creta şi Agamemnon din Argos.