Nicolae Noica prin Gîndurile mele

22 mai 2023

De mai mulți ani țin zilnic un Jurnal al vieții mele intelectuale, intitulat Zig-Zag prin gîndurile lui Cristoiu. Academician Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei, e unul dintre personajele importante ale acestui Jurnal. Atît ca autor de cărți, cît și ca director al BAR. Uneori ca interlocutor la dialoguri TV. Din multele gînduri inspirate de Nicolae Noica redau mai jos cîteva, într-un text dedicat împlinirii de către Domnia sa a vîrstei de 80 de ani.

Nicolae Noica, fostul ministru, convertit la ipostaza de cel mai mare specialist al nostru în Istoria construcțiilor, preocupare izvorînd din teza că și constructorul a avut, alături de arhitect, o contribuție substanțială la importanța unei clădiri care ne iese azi în cale, sugerîndu-ne s-o admirăm, mi-a adus ultimele sale două cărți. Cea despre Ion C. Brătianu, inginer și om politic, și cea despre Curtea de Argeș. Ca și producțiile sale anterioare, acestea sînt sponsorizate de Banca Națională a României. Așa se explică de ce nu se definesc prin puchineala de can-can a marii majorități a aparițiilor noastre editoriale, supuse adevărului că Hamlet nu e luat de pe tarabă dacă pe copertă nu e mă-sa lui Hamlet trăgîndu-și-o cu unchiul. Domnul ministru – așa le spun eu tuturor foștilor, după un model interbelic – m-a găsit pe una dintre aleile parcului din curtea Academiei. Vorbeam la telefon cu un confrate despre menajeria flămîndă care e scena noastră politică. Am pus capăt taifasului – nici o pierdere, despre politichia autohtonă se poate vorbi și peste o oră și peste o zi, ba chiar și peste o lună – văzîndu-l pe Nicolae Noica îndreptîndu-se spre mine. Anunțului că mi-a pus cărțile pe masa din sală îi urmează întrebarea autorului dacă n-aș putea discuta cu el cărțile într-una din emisiunile mele. Sugestia mă face să pufnesc în rîs. La care emisiune? La TVR? Aici sînt prins în insectarul formatului tipic de talk-show. Mai mulți inși stau în fund pe scaune, vegheați de moderator ca urechiații de școlari în sala de clasă, vîrîndu-se în vorbă pentru a spune ce le trece prin cap, cu ifose de Cocoșilă, despre tema dezbaterii, despre care n-au habar. Pentru fiecare emisiune mă pregătesc serios, nătărău cum sînt de cînd mă știu, ba chiar deseori îi bat eu la cap pe cei de la TVR să-mi spună despre ce vom discuta cu o zi înainte, ca să mă pot pregăti. Cum să fac vorbire într-o asemenea împrejurare de cărți de referință precum cele semnate de Nicolae Noica despre latura estetică a activității de constructor? Mai am o emisiune la România tv. Numai gîndul că aici aș putea aborda, fie și în treacăt, un subiect legat de o carte, evident, dacă aceasta n-a fost scrisă de un strigoi sau n-a fost comentată de un popă acuzat de zoofilie, mă face să rîd. Cînd se derula emisiunea de duminică seara, toată după-amiaza evitam din răsputeri să deschid televizorul pe România tv. Făcusem o dată greșeala asta și văzînd cum e anunțată emisiunea mea, am privit în jur, înspăimîntat, să văd dacă nu cumva se mai uită și alții la televizor. Burtierele – descoperirea lui Sebastian Ghiță, despre care mi-a vorbit într-o emisiune – dădeau drept sigur că eu voi veni diseară cu Dezvăluiri incredibile despre Planul ascuns al Președinției de a pune mîna pe puterea absolută, despre întîlnirea secretă dintre Vladimir Putin și președintele României. Cum dracu să am la o astfel de emisiune un dialog cu cineva despre o carte?

Din vorbă-n vorbă-n ajung la Guvernarea Antonescu. Îl întreb pe Nicolae Noica de ce nu scoate o carte despre construcțiile din vremea Mareșalului, întrebare categoric idioată, pentru că azi nu poți scrie despre Ion Antonescu fără să scuipi scîrbit a distanțare de politically corectenness. Ministrul îmi spune c-a găsit la Arhive stenograma ședinței de Guvern consacrată în întregime măsurilor de luat după Cutremurul din noiembrie 1940. Îi semnalez, uimindu-l, că Stenogramele toate au fost scoase în 11 volume, volume pe care le am. La schimb, el îmi spune c-a publicat în Cotidianul două pagini despre certificatul de naștere la lui Gheorghe Brătianu, document dovedind cu acte în regulă căsătoria de onoare a lui Ionel Brătianu cu „prințesa Maria Moruzi-Cuza”, văduva lui Alexandru Al. Ioan Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă). Îmi promite că-mi va aduce exemplarul de ziar, ceea ce a și făcut.

Cu ceva timp în urmă, întîlnindu-mă la BAR, Nicolae Noica m-a tras deoparte, dar nu pentru a se făli cu un document unicat descoperit de el prin arhive, ci pentru a-mi spune că va fi numit director al BAR.

BAR e pentru mine o doua casă.
I-am spus atunci lui Nicolae Noica și de fiecare dată cînd mă căuta pentru a mă ține la curent cu ultimele noutăți despre mersul numirii, i-am repetat-o, că BAR e o realitate tipică lumii românești de bugetari prin excelență. Funcția de director al BAR a fost (cu mici excepții) o funcție de consolare. Unui academician cu puține pile pentru a ajunge ștab la Academie dar cu suficiente pentru a i se da și lui ceva i se făcea cadou sinecura de la BAR. Nici un director al acestei biblioteci din perioada frecventată de mine n-a venit la șefie cu gîndul minim de a face ceva. Toți au văzut în funcția asta un exil aurit față de cei aleși să conducă Academia. Și dacă funcția asta li s-a părut sub valoarea lor au tratat-o ca pe o sinecură. De aici lenta decădere a Bibliotecii atît în privința relației cu cititorii, cît și în privința posturii sale de instituție culturală.

BAR nu e însă doar un depozit.
E cel mai bogat depozit de tipărituri din România. Aici se găsesc unicate în materie de publicații. Instituția ar putea fi transformată într-un centru de cercetare și tipărire, în genul celui de la Mânăstirea Putna.

Lucram de zor la locul meu, numărul 89, pe care-l ocup zi de zi de patru decenii, cînd deodată, ridicînd privirile îl văd pe Nicolae Noica venind spre mine.

Să leșin, nu alta!
De 40 de ani, de cînd îmi duc veacul la Biblioteca asta, nici un director n-a catadicsit să stea de vorbă cu mine. Nu pentru că aș fi eu cine știe ce safir la inelul de pe mîna Presei noastre, ci pentru că vin aici de amar de vreme și mă pot considera doctor docent în lectura la BAR.

Ca să nu mai spun că am făcut multe pentru Biblioteca asta. Printre altele, ruterul care asigură cititorilor din sala unu accesul WIFI a fost cumpărat de mine.

După membrii familiei, persoanele cele mai apropiate mie pe lumea asta sînt în ordine:
Anticarii, librarii și lucrătorii de la Biblioteca Academiei.

La venirea sa la masa mea de lucru, Nicolae Noica îmi vorbește (în șoaptă, firește, sîntem doar într-o sală de lectură!) despre ideea sa de a organiza expoziții consacrate presei românești de-a lungul timpului. Incitat de idee, îi spun că BAR trebuie să iasă în față ca tezaur național și nu ca loc de stat în fund pentru a citi pe hîrtie și nu on line. S-ar putea face expoziții cu momente din istoria presei, ca de exemplu, una despre Breaking newsurile care au fost în interbelic edițiile speciale ale marilor ziare. Ar fi o seducătoare panoramă a evenimentelor de răscruce din trecutul nostru. Nici un mare cotidian n-a scăpat ocazia unei ediții speciale despre un Breaking news. S-ar putea organiza expoziții (eventual chiar în holul BAR, să caște gura la vitrine atît cititorii, cît și invitații cititorilor) cu caricaturi din presa interbelică, gen cultivat cu osîrdie prin plasarea pe pagina întîi a unui Haz de necaz cotidian. S-ar putea face multe alte lucruri, chiar și în privința cititorilor (ar trebui să se treacă total la cotele pe digital, de pe cartoane, ca pînă acum, mai ușor de găsit, pentru că ajunge să bați titlul sau autorul ca să-ți vină cota și să nu mai fie nevoie să cauți prin sertare de-ți vine rău. Pentru asta trebuie un director care-și ia în serios funcția, care o consideră dacă nu o onoare, atunci o misiune de onoare. Ar fi o revoluție nu doar în prezentul BAR, dar și în prezentul lumii bugetare, unde puțini sînt atenți să facă din postul primit în administrația publică altceva decît o oaie de muls (nu zic vacă, pentru că asta ar însemna bani mai mulți decît în cazul oii).

Într-una din zile, ajungînd dimineață mai tîrziu decît de obicei la BAR, custodele, un tip cultivat, care se interesează de fiecare dată seara, cînd plec, La ce post tv vă vedem în seara asta? mă oprește din drumul spe locul meu, pentru a-mi spune:
V-a căutat domnul director!

Aerul aparte cu care-mi comunică asta mă face să mă întreb dacă nu cumva domnul director e Eduard Hellvig, directorul SRI.

Îl cred în stare pe Eduard Hellvig să mă caute pe la Bibliotecă, nu numai pentru că a rămas firesc și după ce-a ajuns șef, dar și pentru că ori de cîte ori ne-am văzut am discutat despre cărți.
Numai că nu cred că ar fi făcut asta fără a mă suna mai înainte, să vadă dacă sînt la bibliotecă.

La întrebarea mea din priviri, custodele îmi răspunde că m-a căutat directorul Bibliotecii.
– L-au numit pe Nicolae Noica?
– Da.

Nicolae Noica e fostul ministru CDR al Lucrărilor Publice.
După ce și-a încheiat mandatul s-a afirmat în chip spectaculos în Istoria construcțiilor din România.

Are un dulap de cărți publicate despre acest domeniu. Titlurile spun totul despre succesele obținute de Nicolae Noica în ipostaza de cercetător prin arhive, prin biblioteci, al felului în care au fost gîndite și apoi realizate construcțiile monumentale din trecutul românesc:

Tradiții românești în construcțiile de lucrări publice, Editura All Educational, București, 1997;
Reforma și lucrările publice în România ultimilor ani 1997-2000, Editura Universalia, București, 2000;
Între istorie și actualitate. Politici de locuire în România, Editura Mașina de scris, București, 2003;

Emil Prager – un model, Editura Mașina de Scris, 2004;
Banca Națională a României și personalități din istoria construcțiilor, Editura Mașina de scris, București, 2006;
Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare și medalii comemorative, Editura Cadmos, București, 2008;
Palatul Patriarhiei. Personalități și semnificații din istoria construcțiilor sale, Editura Cadmos, București, 2008;
Palatul Regal. Muzeul Național de Artă al României, Editura Cadmos, București, 2009;
Școala Națională de Poduri și Șosele: 125 de ani, Editura Vremea, București, 2010;
Centrul istoric financiar bancar al Bucureștilor, Editura Cadmos, 2010;
Liviu Ciulei – un reper, Editura Vremea, 2011;
Catedrala Mântuirii Neamului: istoria unui ideal, Editura Basilica, București, 2011;
Ministerul Lucrărilor Publice: 150 de ani, Editura Vremea, București, 2012;
Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și personalități din vremea construcțiilor, Editura Vremea, București, 2014;
Domeniul Coroanei, instituția model a lui Carol I după 30 de ani, (colaborare cu Petrescu Ștefan), București, 2014;
Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand, Editura Vremea, București, 2015;
Palatul Universității din București și personalități din lumea constructorilor, Editura Vremea, București, 2015;
Ateneul Român și constructorii săi, Editura Vremea, București, 2016;
Istoria restaurării Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș (1863-1888), Editura Vremea, 2017;
I.I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat, Editura Vremea, 2017;
Istoria Clădirii Academiei Române – la 120 de ani –, Editura Vremea, 2018;
Curtea de conturi și lucrările publice controlate de aceasta la 155 de ani, editura Vremea, 2019;
Istoria Școlii Centrale de fete din București, Editura Vremea, 2022.

În mod obișnuit lista cărților semnate de autor se trece la Bibliografia acestuia. Am ținut să prezint lucrările dedicate de Nicolae Noica marilor construcții românești, pentru că acestea sînt spectaculoase și ca înfățișare. Toate de aceeași mărime (însemnată), cu coperți tari, foaie de lux și fotografii, schițe, cărțile dau bine și ca aspect într-o bibliotecă. La am pe toate așezate una lîngă alta, asemenea unor construcții monumentale în Biblioteca de acasă.

Înfățișarea de excepție a acestor cărți e rodul unei preocupări aparte a lui Nicolae Noica. Autorul a cheltuit timp și talent nu numai pentru a se documenta și a scrie cărțile respective, dar și pentru a face rost de sponsori în stare să le finanțeze apariția în condiții de lux.

Preocuparea lui Nicolae Noica pentru construcțiile românești monumentale e de maxim interes azi cînd ne plîngem pe toate drumurile că n-am avut mari construcții (plîngeri false, cum ne arată opera lui Nicolae Noica), dar și din totdeauna pentru că Istoria Lumii înseamnă și Construcții monumentale, nu numai războaie sîngeroase.

Era fatal ca Nicolae Noica să-și consacre viața acestei Istorii. Construcțiile, mai ales cele publice, sînt rodul unei întregi desfășurări de forțe, de la ivirea ideii de o anume construcție, pînă la amplasare și măreție. Desfășurarea de forțe are de regulă o Istorie palpitantă. Fiind vorba de lucrări hrănite de la Bugetul statului, dar și vînate de afaceriști, controversele sînt inevitabile. Apoi, aprobarea, alocarea de fonduri, construcția propriu zisă, sînt în România lui Lasă-mă să te las momente de o enormă complicație. Trecutul unei țări se vede imediat în măreția construcțiilor, mai ales a celor publice. Anglo-saxonii, veniți din pădurile Germaniei, refuză să stea în vila romană de piatră. Nota de esență a întunecatului ev care e timpul dintre 400 și 790 în Anglia e dată de părăginirea construcțiilor romane și înflorirea înjghebărilor din lemn.

Cît timp directorul Nicolae Noica discută la el în birou chestiuni de politică internă a BAR, mă apuc să citesc publicația Tezaur, scoasă de BAR, de cînd e NicolaeNoica director. Deși cu un titlu cam prea autohton, e o revistă interesantă. Numărul pe august conține mai multe articole solide, gata să contrazică subtitlul de falsă modestie, Foaie a Bibliotecii Academiei Române. Un eseu despre Panait Istrati – Panait Istrati și etica generozității – are drept ilustrație și coperta unei cărți apărute în Franța. Îmi amintesc de succesul lui Panait Istrati în Franța ca de transpunerea în viață a textelor lui Camus despre rolul tutungioaicelor (mai precis a proprietarelor de chioșcuri de țigări din Paris) în dictatura prostiei publice. Franțuzul, ieșit mîncat și băut de la restaurant, se emoționa preț de cîteva minute de realitățile exotice descrise de un ins și el exotic, deoarece s-a scris c-a vrut să se sinucidă.

Un studiu precum Manuscrise în limba arabă în colecțiile Bibliotecii Academiei îmi semnalează bogăția culturală din depozitele Bibliotecii. Sînt, totuși, articole prea specializate ca să mă intereseze. La o primă vedere și cel de pe ultima pagină, Primarul Dimitrie Cariadgi și amenajarea Dîmboviței, semnat de Nicolae Noica, pare a fi în afara preocupărilor mele de a găsi în istorie interesantul gazetăresc. Nicolae Noica surprinde momentul cu adevărat istoric în care se realizează amenajarea cît de cît a Dâmboviței, apa cîntată de popor ca fiind atît de dulce, încît cin te bea nu se mai duce, lăsîndu-ne să înțelegem că mulți dădeau ortul popii după ce consumau apă nefiltrată din rîu, a fost primarul liberal Dimitrie Cariagdi. Despre solemnitatea începerii lucrărilor Nicolae Noica apelează la Constantin Bacalbașa, cu al său Bucureștii de altădată. Deși l-am citit pe Bacalbașa, nu-mi amintesc citatul. Istorisește o realitate atît de pitorească încît, profitînd că gazda n-a încheiat discuțiile, scot telefonul și cu ajutorul unei aplicații, cea mai bună pe care o am, transcriu textul de pe hîrtie în word și mi-l trimit pe e-mail. Iată-l:

„În ziua de 2 noiembrie 1880 au început lucrările pentru rectificarea Dâmboviței.
Erau de față Domnitorul, colonelul Dabija, ministrul de lucrări publice, d. Cariagdi, primarul Capitalei, alte notabilități şi un foarte numeros public. Serviciul divin şi toată solemnitatea s-au săvîrşit într-un pavilion înălțat pe axa proiectată a Dîmboviței, aproape de podul de fer de pe calea Văcăreşti, lîngă fîntîna apelor zise «apele de la Văcăreşti» După discursul primarului şi răspunsul Domnitorului, primarul prezentă Domnului o lopată cu care acesta, făcînd cîțiva paşi înainte, ridică o cantitate de pămînt. Lumea izbucni în urale şi imediat lucrătorii, înşiruiti pe amîndouă rîndurile, începură lucrarea. Lopata cu care Domnitorul ridică cea dintîi bucată de pămînt era un obiect de artă: limba era de argint şi coada de abanos, de care era încovoiată o lamă iarăşi de argint. Pe limbă era scris: «Casma întrebuințată la începerea lucrărilor Dîmboviței în ziua de 2 Noembrie 1880, sub domnia lui Carol I. Preşedinte al consiliului de miniștri, I.C. Brătianu.»” (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, 4 volume, publicate între 1927 şi 1932).

De ce am ținut morțiș să transcriu citatul din Bacalbașa? Pentru că el dezvăluie ridicolul protocolului politic din totdeauna. Domnitorul are nevoie pentru a da cu lopata, ca orice muritor, de una de argint, pe care scrie un text solemn.