De pe vremuri
Anunț în difuzoarele unei gări de provincie:
„Trenul personal 5002, Suceava Nord-București Nord, are o lună întîrziere și nici nu se știe dacă va mai veni.“
Tricouri electorale
Întreg satul a ieșit la cîmp.
Porumbul a crescut pipernicit, cu frunze mici, veștejite înainte de a da rod.
Cei din sat continuă însă să-l semene (?) și să-l prășească.
Oricum, altceva mai bun n-au de făcut de cînd a dat faliment Combinatul și, deci, nu mai e nimic de furat.
Sîntem prin mai.
Soarele face eforturi deosebite pentru a fi la înălțimea misiunii sale de personaj pozitiv al sistemului nostru solar.
Pe bolta albastră, cîțiva nori albi, risipiți ici-colo, ca și cum n-ar fi bolta adevărată, ci una dintr-un tablou.
Toți cei o sută de inși – bărbați și femei – care dau cu sapa poartă tricouri la fel, din pungile împărțite întregului sat ieri, duminică, de caravana electorală a partidului de guvernămînt.
Ca să primești o pungă trebuie să te înscrii în partid.
Pentru a face rost de mai multe, unii s-au înscris de cîteva ori.
Astfel că, în prezent, partidul are în sat un număr de membri de trei ori mai mare decît numărul de locuitori.
În punga cu tricoul se găseau, pe lîngă un desfăcător de sticle de bere, și niște broșuri viu colorate.
Desfăcătoarele au fost atîrnate la brîu.
Broșurile au fost puse la privata din grădină, pe post de hîrtie igienică, iar tricourile, îmbrăcate.
Pe față și pe spate, tricoul înfățișează un bărbat de treabă, ras proaspăt, cu un început de gușă, îndreptînd arătătorul spre cei care se uită la el.
Vin pe strada ta! – le spune el acestora.
Cum cei care dau cu sapa stau încovoiați, întreg cîmpul se vede sub forma unui bărbat care arată cu degetul spre cer.
Deși, din cîte se știe, acolo, în cer, nu sînt străzi.
Dulău
Dintr-o curte pe care abia acum o descopăr, își face apariția un dulău ca din desenele animate. E supărat din motive care scapă inteligenței omenești.
Ajuns pe trotuarul îngust, emite un lătrat scurt, dar extrem de sonor. Cățeii de pe o rază de jumătate de kilometru o rup la fugă, vîrîndu-se pe sub porți, în curțile lor, cu o asemenea viteză că, o clipă, te temi să nu-și rupă șira spinării.
Client nemulțumit
Localul e dat peste cap.
La masa din fund, cîțiva inși discută destul de tare ca să se știe părerea lor. Alți cîțiva se mulțumesc să privească stăruitor,
scobindu-se în măsele. Ospătărița încearcă să-l lămurească pe un tînăr pletos, care a comandat o omletă simplă, că ouăle sunt proaspete, deși, după ce-a dus farfuria la nas, clientul a proclamat că miros. Ceilalți clienți, nemulțumiți că nu li se ia comanda, bat cu furculița în masă. Ospătărița se rupe de la masa pletosului și se prezintă la apel. Ia comanda, dar, în drumul spre bucătărie, se abate pe la clientul nemulțumit:
Să-i demonstreze, cu argumente convingătoare, că ouăle sunt proaspete – chiar acum au fost luate din cuibar.
Pletosul nu se lasă convins. Bombăne întruna și arată farfuria. La un moment dat, ospătărița dă fuga să-i aducă un pahar cu lapte. Nu i
s-a comandat așa ceva. E un fel de cadou din partea ei. Pletosul găsește și de data asta un cusur:
Paharul e murdar, se vede că prin a spăla un lucru femeile de la bucătărie înțeleg că ajunge să-l plimbi de cîteva ori prin fața unui robinet din care ar trebui să curgă apa.
Ușor aplecată, într-o poziție de ascultare și acceptare, ospătărița se dezvinovățește sîrguincios.
Revolta celor din local a atins culmea. Unul dintre cei care
vociferau ostentativ la masa din fund se ridică și pune, indignat, în fața ospătăriței, care nu îndrăznește să plece de lîngă clientul supărat, zece lei:
— Luați-mi banii, că n-am timp să aștept mofturile tuturor pletoșilor!
Tînărul o ține mai departe pe-a lui.
Ospătărița, care, în alte împrejurări, încurajată de publicul consumator, i-ar fi zis una de dulce cîrcotașului, parcă nici n-a auzit.
Colegele se sufocă de indignare. Aruncînd priviri revoltate spre masa cu pricina, trîntesc tacîmurile, răspund clienților cu țîfnă. Rugată să debaraseze, una dintre ele smulge fața de masă și o scutură cu atîta furie că-i umple de firimituri pe clienții brusc săriți în picioare. Pînă la urmă, una dintre ele izbucnește:
— Ce dracu’, nu te lasă în pace pletosul ăsta?! Să se ducă să se tundă întîi, apoi să discute cu tine!
Nici de data asta tînărul nu reacționează. Plătește liniștit și pleacă fără să arunce o privire ospătărițelor, care protestează în gura mare că autoritățile îi lasă să umble liberi pe pletoșii ăștia murdari și obraznici.
Ospătărița îl însoțește calmă, umilă aproape, pînă la ușă.
— Dă-l dracului, n-aveam ce face! – le spune colegelor, după ce tînărul a dispărut, ouăle erau, într-adevăr, stricate. Muream de frică să nu le mănînce. Dacă i se făcea rău, trebuia să chem Salvarea. Or, pe Salvare lucrează ca șofer bărbatul meu, căruia n-am nici un chef să-i dau explicații unde am fost azi-noapte de n-am mai ajuns acasă.
Bastoanele dulci
Fabrica de bastoane de cauciuc din Risipiți se confruntă cu mari dificultăți economice.
Primele complicații s-au ivit cînd o acțiune în forță a jandarmilor a dovedit că bastoanele erau mult mai dure decît permiteau Drepturile Universale ale Omului. S-au făcut imediat cercetări și s-a descoperit o afacere dubioasă, prin care se fura cauciuc din compoziția bastoanelor.
Materia șterpelită mergea la firma unuia dintre inginerii-șefi.
O firmă de produs în serie Hopa Mitică pentru export.
Jucăria avea mare căutare la triburile din Jungla Amazoanelor, care o confundau cu Zeul Verilor Ploioase.
A fost doar începutul.
Lovitura cea mare a primit-o Fabrica în clipa cînd Poliția Română
s-a orientat spre bastoanele din import.
Șeful Poliției Române a justificat asta prin bogatele tradiții democratice ale Franței.
— Această țară – declarase Șeful la o conferință de presă extraordinară – a atins perfecțiunea în ce privește blîndețea bastonului de cauciuc. Mulți dintre cei care primiseră astfel de bastoane pe spinare au mărturisit, după aceea, sub jurămînt, că loviturile fuseseră atît de dulci încît nu numai că nu mai simțeau nevoia să protesteze, dar, mai mult, ar fi dorit să mai primească vreo cîteva pe spinare.
Reclamă la un laxativ
Drumul European pătrunde în Orășel cu scopul evident de a-l străbate în doi timpi și trei mișcări.
După ce-ai făcut rondul, proaspăt amenajat de primar pentru a-și putea planta fotografia în culori pe un panou care-ți cere să-l votezi, deși tu ai buletin de București, dai imediat de animația tipică Străzii Mari dintr-un orășel de provincie.
Din Centru vin pe biciclete inși cu sacoșe și cu satisfacția, vădită, de a fi fost la supermarket.
Alții împing vârtos cărucioare cu butelii de aragaz, transformate în camionete cu tracțiune umană.
Vin și adolescente în fuste scurte, viitoare muieri coapte, deocamdată doar pîrguite.
Cei mai mândri și mai mândri sunt proprietarii de automobile.
Ca să se știe că ei nu merg pe jos, aceștia claxonează inutil ori de cîte ori întîlnesc un pieton.
Un tînăr gol pînă la brîu trece strada printr-un loc interzis.
E beat mort.
Un capăt al curelei se bălăngăne fără motiv. E pe cale să piardă pantoful stîng. Cară cu el o cadă de baie din plastic. Din cînd în cînd și-o pune pe cap, trăgînd-o peste urechi cu amîndouă mîinile, ca pe o pălărie.
Pășind alături, nevastă-sa, o tînără cu sînii mari sub rochia de stambă, se străduiește să-l țină în picioare.
În Centrul localității, după depozitul de materiale de construcții, se înalță un atelier care-și desfășoară o parte din activitate în stradă. Un anunț, scris pe o bucată de tablă ținută în picioare de o schelă, informează pe cei care trec pe acolo:
„Lipim și umflăm
– Colaci
– Rățuște de copii
– bărci
– piscine
– femeie gonflabile.“
De o parte și de alta a șoselei cresc, din loc în loc, panourile unei campanii publicitare, de o rară agresivitate, la un laxativ aflat încă în faza de experiment.
Doi tineri în salopete fără mîneci privesc triști, cu mîinile vîrîte în buzunare pînă la cot, din spatele unei mașini de vidanjare.
Ca să nu mai fie nici o îndoială, pe fundul cisternei scrie cu litere rotunde:
Los vidanjores.
Deasupra tabloului se lăfăie un îndemn, mai mult decît sugestiv, adresat celor interesați de această compoziție:
„Dă-le o șansă!“
Lor, adică tipilor care, din cîte vrea să ne sugereze imaginea, șomează, dat fiind că duc lipsă de materie primă.
Textul de sub fotografie aduce lămuriri suplimentare, suficient de bogate pentru a dezlega misterul compoziției artistice:
„Fă-ți Treaba!
8 lucruri importante despre Treabă:
1. Din cele mai vechi timpuri se spune «Treabă Mare».
2. Nimeni, în nici o împrejurare și sub nici un fel de pretext, nu poate face Treaba altcuiva.
3. Treaba e considerată, în mod greșit, o chestiune strict privată.
4. Nu e.
5. Atîta timp cît salariile unora depind de Treaba altora, a neglija dimensiunea socio-economică a Trebii e o dovadă de lipsă de spirit civic.
6. Vidanjorii sînt o ilustrare a adevărului că Treaba creează locuri de muncă.
7. O treabă făcută la timp și corect contribuie la creșterea economică susținută.
8. Nici o zi fără Treaba Mare!“
Furat de lectura textului, ești cît pe-aci să faci un accident.
Trec, ținîndu-se de mînă, fără a fi totuși lesbiene, două fetișcane care nu s-au hotărît încă dacă să devină prostituate sau directoare de pension. Amîndouă își mișcă bucile vîrîte în blugi.
Una și-a pus o pereche gen fund de maimuță.
Cealaltă duce în spinare un bagaj din categoria jucăriilor pentru adolescenți, de forma unui iepuraș ridicat în două picioare.
Ce-i scotea din sărite
Grădina Botanică din Parlaca s-a închis din cauza cîinilor maidanezi. Haitele îi atacau sălbatic pe vizitatori, de preferință pe cei care întîrziau în fața plantelor exotice. Specialiștii nu reușiseră să descifreze enigma acestui comportament. Se făcuseră multe speculații, din nefericire, toate neconfirmate. Potrivit unora, cîinii reacționau la contrastul dintre culorile vii ale plantelor aduse de pe alte meridiane și cenușiul îmbrăcămintei celor care se zgîiau ore întregi la exponate.
După alții, cheia trebuia căutată în sintagma ore întregi.
Cîinii se obișnuiseră cu oamenii normali, cei care ședeau la un exponat plantă doar cîteva minute, ca să nu mai spunem că mulți nici nu se opreau, văzînd peste tot doar niște simpli copaci sau simple ierburi.
Pe maidanezi îi scotea din minți, pur și simplu, timpul pierdut de cei care ședeau ore întregi în Grădina Botanică, socotind – și pe drept cuvînt – că acesta, timpul, putea fi folosit în alte scopuri utile societății.
La muncă, de exemplu.
Indiferent de cauze, cîinii făceau ravagii printre vizitatori, mai ales că-n ultima vreme deveniseră fioroși de-a dreptul.
Administrația se gîndise la fel de fel de soluții. Cea mai practică era, desigur, lichidarea lor prin otrăvire sau, în cel mai bun caz, schilodirea prin lovire cu corpuri contondente.
De cum auzi asta, un ONG, semnificativ intitulat Trei lăbuțe și jumătate, pentru că se ocupa de cîinii schilodiți, puse la cale un lung șir de acțiuni de protest în poarta Grădinii Botanice.
Membrii organizației, deghizați în cîini, se făceau că apucă trecătorii de cracul pantalonilor. Deghizate în cățele, membrele nu făceau nimic. Se ținea cont că, excepție făcînd perioadele cînd sunt în călduri, cățelele sunt ființe delicate.
Intimidate, autoritățile locale deciseseră închiderea Grădinii pe un timp nedefinit.