Ghidurile ţin neapărat să mă convingă că Plaza Major, unul din locurile cele mai turistice ale Madridului, oferă celui dispus – prin intermediul a 437 de balcoane ale celor 136 de case înconjurătoare – spectacolul Pieţei, un soi de ogradă atingînd mărimea unui hectar de islaz comunal. Actualmente locuite, casele nu permit turiştilor să ia loc la balcon şi să se uite la cele ce se întîmplă în Piaţă. În schimb, graţie numeroaselor cafenele în aer liber din latura dreaptă a Pieţei, clientul poate consuma nu numai spectacolul clădirilor vechi, unele dintre ele, zice-se, celebre. Are posibilitatea, fără a da un bănuţ în plus, să asiste la întîmplări palpitante. În drum spre Costa del Sol ne-am oprit la Madrid. După bine cunoscutul tur al oraşului, oferit grupului în varianta prescurtată, însoţitoarea ne-a dat o oră liber pentru prînz. Cum locul unde ne-a lăsat autocarul era lîngă Plaza Major, n-am avut încotro: m-am aşezat să mănînc la una din măsuţele restaurantului din Piaţă, dotat cu umbrele. Seara – ştiam deja de la însoţitoare – se juca meciul Real Madrid-Atletico Madrid. Cum stam eu şi duceam mîna de la farfurie la gură, m-am pomenit cu zece dube ale Poliţiei dînd buzna în Piaţă prin porţile locului şi luînd poziţie de luptă.
L-am întrebat pe ospătar ce se întîmplă. Mi-a arătat două grupuri, aflate de o parte şi de alta a Pieţei, în creştere continuă. Fiecare era compus din tineri goi pînă la brîu care, dînd pe gît un soi de găleţi de bere din plastic, zbierau şi agitau steaguri. Erau galeriile celor două echipe adverse. Mulţi dintre tinerii agitaţi purtau tricouri cu nume de jucători. Unul avea pe spate numele lui Hagi şi numărul 10. Cele două tabere se apropiau primejdios una de alta, înjurîndu-se abundent. Atunci a intervenit Poliţia, care le-a ţinut la distanţă. Totuşi, ele au continuat să zbiere şi să se insulte reciproc.
Aș fi avut parte de acest spectacol și încă pe gratis, dacă nu luam masa într-o lature a Pieței?
Consumului concomitent de fripturi şi privelişti îi răspund şi restaurantele situate la cît mai mari înălţimi. Orice localitate posesoare de o ridicătură artificială sau naturală beneficiază de un restaurant prin ferestrele căruia poţi privi, în timp ce mănînci, în adîncurile văii de la picioare. Astfel de restaurante se întîlnesc de obicei pe vîrfuri de munţi şi dealuri. Altfel spus pe umflături ale Pămîntului provocate de Natură. Ele îşi găsesc însă locul şi pe înălţimile făurite de om. Cele mai multe dintre acestea sînt turnuri de televiziune, fiecare dintre ele avînd, la diferite niveluri, cîte un restaurant. Preţurile cresc o dată cu înălţimea. O salată e tot mai scumpă pe măsură ce urci. Dacă, din întîmplare, s-ar putea face un restaurant în Cer, acolo unde locuiește Dumnezeu, mai mult ca sigur o salată n-ar putea fi plătită nici măcar de Rockefeller. Mă gîndesc, din acest punct de vedere, cum de nu le-a trecut prin cap celor care au ridicat Turnul Babel să amenajeze sus, în vîrf, un bar de zi. Cum la fel de bine s-ar fi putut amenaja un restaurant chiar pe Arca lui Noe. Vă imaginaţi ce privelişte e-ar fi oferit clienţilor Pămîntul acoperit în întregime de apă!
N-a existat, cred, călătorie în străinătate care să nu-mi dea prilejul de a lua masa cît mai sus posibil. Nu la dorinţa mea, fireşte, subsemnatului fiindu-i indiferent unde mănîncă, ci la cea a însoţitorilor, care mi-au atribuit, cu toţii, plăcerea de a hali în vîrf. Am mîncat astfel în cea mai înaltă clădire din Los Angeles, am băut o apă minerală la barul rotitor al Hotelului Marriott din New York, am luat micul dejun la Hotelul Al Bustan din Liban, aşezat în zona Beit Mery.
Maxima intensitate a mîncatului la înălţime am atins-o însă în Japonia. Fenomenul nu-şi are explicaţia numai în curtoazia japoneză. El are şi o cauză naturală: Japonezii au puţine restaurante la parter.
Cele mai multe sînt cocoţate undeva, la etajele superioare. Şi-a spus cuvîntul aici o realitate tipic japoneză. Restaurantele sînt, pentru locuitorii ţării numite şi „A Soarelui-Răsare”, un fel de cantine ale salariaţilor. Urcînd cu liftul la etajul cincizeci al unui zgîrie-nori din Tokyo, am rămas surprins de fluviul uman care suia, ca-ntr-o inundaţie californiană inversă, către etajul cu localul. Era ora prînzului, numită şi aici, după modelul american, a lunch-ului. Cînd secundarul ceasornicelor face un salt pentru a poposi o clipă cu amîndouă picioarele pe cifra unu, toată lumea dintr-un zgîrie-nori lasă lucrul de o parte, îşi pune haina, îşi îndreaptă cravata şi o ia la fugă spre restaurant. Nimic nu poate opri această mişcare dictată din adîncurile sufletului japonez. Nici vîntul, nici furtuna, nici cutremurul. Pauza pentru lunch e sfîntă. Această realitate a dus la fenomenul restaurantelor la mare înălţime. Dacă ar fi fost la parter, abonaţii unor astfel de cantine – pentru că în spaţiul lunch-ului respectivele restaurante devin cantine – ar fi fost obligaţi să coboare de la cele cincizeci de etaje. De aceea, în chip obişnuit, restaurantele-cantină au fost amenajate pe undeva, pe la jumătatea clădirii turn.
Să fie împăcate toate etajele.