Sena, Tamisa, Potomacul n-au nevoie de nici o prezentare. Cum spui numele uneia dintre ele, cum te duce gîndul la oraşele pe care le străbate: Parisul, Londra, Washingtonul.
Chao Phraya (Râul Regilor) trece prin inima Bangkok-ului. Şi deşi capitala Thailandei nu-i de ici, de colea, dacă ne gîndim că adăposteşte peste 8 milioane de locuitori, Chao Phraya nu se bucură de faima suratelor sale europene. Oricum, toată lumea ştie de oraşul de pe Sena, oraşul de pe Tamisa, oraşul de pe Neva, ba chiar şi de oraşul de pe Tejo, pe numele său geografic Lisabona. Nu cred ca un text folosind în loc de Bangkok porecla „Oraşul de pe malurile Chao Phraya” să provoace la lectură altceva decît o ridicare din umeri.
Perfect explicabil.
În primul rînd deoarece puţini oameni ştiu că există pe lumea asta un oraş cu numele de Bangkok. În al doilea rînd pentru că – şi de ar şti – le-ar fi greu să zică rapid Oraşul de pe malurile Chao Phraya. Fie şi pentru că n-ar reuşi să nimerească genitivul. Autoritatea Naţională de Turism a Thailandei e conştientă de acest adevăr necruţător ca un diagnostic de cancer aflat în metastază. De aceea, spre deosebire de Sena, Chao Phraya nu se mulţumeşte cu simpla promenadă turistică. Sena, de exemplu, îşi poate permite o plimbare cu vaporaşul pe parcursul căreia burții să nu i se ofere nimic. Drept urmare, pe Chao Phraya se organizează promenada dineu. Altfel spus, călătoria care oferă turistului, pe lîngă numeroase feluri de privelişti, şi numeroase feluri de mîncare. În plus, pentru a face şi mai seducătoare plimbarea, vaporul nu-i o simplă ambarcaţiune dotată cu bănci şi ghidă, precum cele de pe Sena, ci o navă aparte, botezată Manohra. Potrivit ghidurilor, e vorba de o străveche barjă de transportat orez, meşterită astfel încît să fie acum o ambarcaţiune de lux. Aflaţi în Thailanda pentru o călătorie de documentare, organizatorii ne-au oferit o surpriză. În seara dinaintea plecării spre jungla din Nord, beneficiem de o plimbare-dineu sau de un dineu-plimbare. Mă rog, depinde din ce parte priveşti lucrurile. Plecarea e în fiecare seară la 19.30, de la debarcaderul Croaziera Manohra, situat lîngă unul din cele mai luxoase hoteluri din capitala Thailandei: Marriott Royal Garden Riverside Hotel. Locul debarcaderului n-a fost ales întîmplător. Pliantul hotelului anunţă, printre numeroasele atracții, şi călătoria dineu cu Manohra. După vreo oră de pierdut timpul prin hardughia hotelului, ne îndreptăm spre debarcader. Fetele din grup, aflînd că-i vorba de un dineu, au consacrat un timp important reparaţiilor capitale. Şi-au pus pe ele întregul etaj al unui supermarket de farduri şi ruj, şi-au scos din valize rochii de gală, pantofi cu tocuri de cocostîrc, bijuterii strălucitoare. Băieţii nu s-au lăsat nici ei mai prejos. S-au pus la costum şi cravată. Numai eu, căpăţînos cum mă ştiu, n-am vrut să lepăd vesta nici în ruptul capului. Ajunşi în salonul navei, avem suficiente motive pentru a rămîne cu gura căscată. Deşi vom merge pe apă, şi încă murdară, interiorul trimite la un dineu de gală dat de Regina Angliei: Lumînări pîlpîitoare, în sfeşnice de argint, feţe de masă atît de scumpe că ţi-e şi teamă să te uiţi la ele.
Autoritatea Naţională de Turism nu uită însă că trebuie să ne ţină mereu în priză pe tema măreţelor tradiţii ale ţării. În consecinţă, deşi ultraluxos, yahtul ne va supune, pe lîngă obligaţia de a pluti pe apă în aşa fel încît să nu ne cadă maioneza în poală, şi multimilenarelor obiceiuri thailandeze. Meniul va fi specific thailandez. Ospătarii ni se înfăţişează desculţi, în măreața tradiţie a ţării. La cîteva minute de la plecare primim Meniul. Ca toate Meniurile, e un cărţoi cît un tratat academic, elegant şi luxos, atît de luxos încît nu-mi pot permite să-l şterpelesc. Reuşesc, totuşi, să-l studiez, în ipostaza unui cititor de la Biblioteca Academiei, căruia i se aduce cartea doar pentru sala de lectură. În alte locuri ale lumii, unirea halitului propriu-zis cu halitul de privelişti e în general discretă. Clientului nu i se spune verde-n faţă că i se oferă, concomitent cu satisfacerea estetică, şi satisfacerea culinară. În cazul croazierei dineu, thailandezii au tăiat nodul gordian. Meniul ne spune pe şleau că rostul acestei plimbări e sinteza dintre halitul priveliştilor şi halitul fripturilor. Astfel, pe o pagină a cărţoiului citesc Meniul Propriu-zis:
8 feluri de mîncare thailandeză, asupra cărora nu vreau să stărui. Din două motive cruciale. Unu: am evitat din răsputeri să gust ceva, deoarece mă fripsesem deja cu tradiţionalele mîncăruri thailandeze. Gustînd într-o zi dintr-un peşte, am simţit că iau foc. Atît de piperat era. Ghida – thailandeză fiind – însă nu numai că l-a mîncat fără să clipească, dar, mai mult, înainte de a se apuca de el, a mai turnat în farfurie un borcan de piper. Doi: habar n-am cum se numesc tradiţionalele mîncăruri thailandeze. Pe cealaltă pagină se afla însă Meniul priveliştilor, mai precis, al obiectivelor turistice de pe mal prin dreptul cărora urma să trecem. Printre cele patru privelişti prezentate pe larg în Meniu am reținut: Podul Regelui, Romam III şi Marele Palat. Aveam, aşadar, şi patru feluri de privelişti, pentru opt feluri de mîncare. Atît pagina cu haleala propriu-zisă, cît şi pagina cu priveliştea beneficiau de ample explicaţii. Ale felurilor de mîncare şi ale felurilor de privelişti. Mai important: servirea mîncărurilor nu se făcea întîmplător. Anumite feluri înscrise, probabil, în nomenclatorul de lux al tradiţiilor thailandeze corespundeau unei anumite privelişti. Tocana, să-i spunem, a venit cînd yahtul a ajuns în dreptul Marelui Palat. Am beneficiat astfel de un moment maxim de cunoaştere a Thailandei. Stomacului i s-a oferit cea mai semnificativă mîncare a ţării, în timp ce ochilor li s-a pus la dispoziție cea mai seducătoare privelişte a țării. Marele Palat ne-a surprins prin baia de lumini, scînteind fantastic din cupolele sale aurite. Între momentele de răscruce din punct de vedere estetic, ni s-au oferit, ca să spun aşa, mîncăruri de întreţinere a satisfacţiei culinare. Totul pe fundalul de muzică thailandeză, întreruptă de lungile discursuri ale ghidei cînd Manohra ajungea în dreptul unei privelişti ”magnifice” de pe mal. Cu cîteva minute înainte ca vaporul să ajungă în dreptul priveliştii corespunzătoarei felului, ghida se întrerupea din mîncat, îşi ştergea guriţa cu prosopul şi dădea drumul la moara de turuit. Inutil să mai adaug că n-o asculta nimeni, toţi fiind ocupaţi cum să pună mîna pe cîte o bucăţică de mîncare asupra căreia ni se atrăsese atenţia că e o capodoperă a artei culinare thailandeze. Şi astfel am cunoscut, graţie călătoriei din Thailanda, un meniu unic: Ciorbă cu privelişti.