Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 178, anul II, marți, 26 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Cu puţin timp în urmă, agențiile internaţionale de presă ne-au relatat cu lux de amănunte primul scandal al administrației Clinton. Respectînd un anume tipic, jurnaliştii i-au zis, după numele persoanei care l-a declanşat: Cazul Zoe Baird. Ce s-a întîmplat? Respectiva doamnă, o personalitate între femeile din SUA (cîstigă anual 500.000 de dolari) a fost propusă de William Clinton pentru funcţia de procuror general al SUA. Prin aceasta, preşedintele voia să dea o dublă lovitură. Să aibă în staff o personalitate cunoscută şi să-şi respecte promisiunea electorală de a promova în administraţie şi femei. După anunţarea propunerii, lovitură de teatru! Cotidianul New York Times dezvăluie, într-una din edițiile sale, că dna Zoe Baird şi-a angajat, ca şofer şi ca menajeră, o pereche hispanică fără drept de muncă în America. Vina dnei Zoe Baird nu era chiar atît de mare, cum a lăsat să se înţeleagă scandalul izbucnit după apariţia articolului. Cum, de altfel, a declarat ea, cei doi au fost angajați în disperare de cauză. Dna Zoe Baird dăduse un anunţ că e în căutarea unui şofer şi a unei menajere, dar nu s-a prezentat nimeni. A apelat atunci la cei doi imigranți. Pentru această încălcare a legii, ea îşi primise deja pedeapsa: fusese amendată. La ora propunerii de a fi procuror general, cei doi nu mai erau de mult angajații ei. Cu toate acestea, Zoe Baird a anunţat că-şi retrage candidatura. Președintele Clinton a fost de acord cu gestul ei. Aceasta, deși el pariase pe doamna respectivă şi, mai ales, ştia că deține majoritatea în Congresul american.
Cazul Zoe Baird ne-ar da posibilitatea unor nesfîrşite lamentații pe tema: aşa ceva la noi nu s-ar putea întîmpla! E limpede că o asemenea dezvăluire în presă n-ar fi oprit pe cineva, în România, să ajungă nu procuror, nu ministru, ci chiar preşedinte. Despre mulți parlamentari, miniştri, primari şi prefecți s-au făcut la noi, în presă, dezvăluiri mult mai zguduitoare. Toate au fost de o categorică inutilitate. Respectivii nu şi-au retras candidatura, n-au demisionat, ba chiar nici măcar n-au catadicsit să răspundă. Şi-au văzut mai departe de treabă! Iar colegii lor de partid, în loc să-i oblige la un gest, le-au sărit în ajutor. Presa care a dezvăluit a fost acuzată de mincinoasă, destabilizatoare a ţării, trădătoare şi, nu în ultimul rînd, că e vîndută ungurilor. A ne lamenta pe seama acestei realități româneşti de azi mi se pare absolut ineficient. Nici o tînguire, şi nu numai atît, nici un pamflet pe această temă nu vor schimba lucrurile. Mult mai deştept mi se pare a încerca să desluşim cauzele pentru care cazul Zoe Baird n-ar fi fost posibil la noi.
Prima şi cea mai importantă cauză rămîne nepăsarea politicienilor noştri faţă de opinia publică. Presa reprezintă într-un fel vocea opiniei publice. În acest sens, o dezvăluire făcută în presă ar trebui să-i dea insomnii unui demnitar. El ar trebui să trăiască teribilul coșmar că zeci, sute de mii de cititori au aflat despre el că a încălcat legea, că a minţit sau că duce o viaţă imorală. De aceea, el ar trebui să nu-şi mai găsească liniştea pînă la limpezirea lucrurilor. Dacă dezvăluirea e adevărată, să recunoască public şi să demisioneze. Aşa procedează un om de onoare. Aşa procedează un om care simte în ceafă privirea necruţătoare a opiniei publice. Aşa procedează un om care știe că-i va fi greu să iasă pe stradă, să apară în public după o dezvăluire din presă. Această presiune a opiniei publice nu e resimţită de oamenii noştri politici. În primul rînd, pentru că această presiune e destul de firavă în România de azi. Presiunea opiniei publice apare în clipa cînd aceasta din urmă devine conştientă de eficienţa ei. România are o tradiţie de decenii în care opinia publică n-a avut nici o influență în numirea sau destituirea demnitarilor. Aceştia erau promovați sau destituiţi indiferent de ce ştia despre ei toată lumea. În aceste condiţii, opinia publică e convinsă că poziţia ei faţă de un demnitar n-are nici un rezultat în plan practic. În al doilea rînd, chiar dacă ar exista, această presiune nu-l influențează pe omul nostru politic. Îşi spun cuvîntul aici numeroase cauze: tradiția demnitarilor comunişti infailibili, independenţi de opinia publică, educaţia etc. Cauza indiferenţei la presiunea opiniei publice stă în conştiinţa omului politic. Riscînd un cuvînt tare, am putea spune că omul nostru politic e, în general, un nesimţit.
