Am strîns și am trimis la dactilografiat materialele despre Nalcik. S-au dezvălui deja, fără să le transcriu, și ideile principale ale articolului de pe cristoiublog.ro. Campania din Est numără multe cuceriri de localități renumite: Odesa, Sevastopol, Rostov, Simferopol, Dalnik. Nici una nu mi se pare însă de senzaționalismul orașului Nalcik, din Caucaz. Potrivit datelor, Nalcik e perla Caucazului de azi. Administrativ e capitala Republicii Kabardino- Balkară, subiect al Federației Ruse, practic, Caucazul de Nord, unul dintre Caucazele cele mai sigure pentru Moscova. Dintre orașele rusești, Nalcik e unul care se bucură de bunăvoința ghidurilor, pentru că e o stațiune balneoclimaterică, pentru că de aici se vede legendarul Elbrus, dar mai ales pentru că e în Caucaz, teritoriu sălbatic, mai aparte nu doar în Rusia, dar și în lume. Nu de asta am ales Nalcikul drept cucerirea cea mai interesantă a Armatei Române în Campania din Est. Nalcikul a fost luat, , după lupte sîngeroase, duse timp de patru zile (25-29 octombrie 1942), de Brigada 2 Munte, singura mare unitate de a noastră care mai acționa pe teren după dezastrul de la Stalingrad . Considerînd că forțarea rîului Baksan a făcut partea din Operațiunea Nalcik, consemnez din lucrarea de referință Armata română în război (1941-1945), publicată de Alexandru Duțu la Editura Enciclopedică în 2016, că Divizia, condusă de generalul de brigadă (promovat după Nalcik la gradul de general de divizie) a pierdut 820 de militari (157 morți, 647 răniți și 116 dispăruți). Printre cei uciși se numără și locotenent colonel Gheorghe Cugleș, comandantul Batalionului 10 Vînători de munte. A fost înmormîntat la Nalcik, după ce trupul său a fost recuperat prin luptă de oamenii Batalionului. Mă întreb: Ce s-o fi ales de mormîntul locotenent colonelului? Mai există el la Nalcik? Gheorghe Cugleș o fi avînd urmași? Știu aceștia unde e mormîntul eroului? Nici pentru jertfa românească, expresie a vitejiei celei mai tari Arme a României dinainte de 23 august 1944, un fel de trupe Seal, nu mă opresc asupra Nalkikului, ci pentru altceva, care ține de fabulosul realității. Nalcik este punctul cel mai depărtat de granițele românești atins de Armata română în Războiul din Est și de Armata română vreodată. Așa cum arată harta, situat în vecinătatea Elbrusului, orașul pare mitic celor din România, prin depărtările în care se află, prin situarea în ținuturile caucaziene, cu regulile de viață dominate de pumnalul care trebuie să fie totdeauna la brîu, cu unitatea de clan, dar mai ales cu mîndria mai mult decît siciliană a locuitorilor. Prin Brigada 2 Munte, Armata română a atins punctul maxim al cuceririlor prin luptă, începute după Trecerea Prutului și continuate după Trecerea Nistrului, a Bugului, a Niprului, a Baksanului. Pînă la capătul acestui drum, străbătut de Divizia 2 Munte, se află momente de glorioasă istorie, azi uitate dinadins, despre care nimeni nu scrie și nu vorbește, de parcă Armata română nu s-ar fi luptat pur și simplu, ci ar fi cucerit fără să tragă un foc de armă, după care ape viață și pe moarte, ci ar fi jefuit, violat și ucis tot ce a întîlnit în cale: Hotin, Kapusteani, Nipru, Nipru, Malaia Belozerka (la nord de Marea de Azov). Reintrodusă în luptă la 23 iulie 1942, la Rostov, în subordinea Armatei germane, Divizia străbate Caucazul pînă la Alagir (70 de kilometri distanță de Nalcik), după care se retrage prin luptă, pas cu pas, pînă în capul de pod Kuban, împreună cu Armata germană, obligată la asta de Dezastrul de la Stalingrad. Istoricii militari notează că după cucerirea orașului Nalcik, urmare a unei operațiuni românești, Divizia 2 Munte ajunsese la capătul puterilor:
După două luni de lupte în Caucaz, în condiții de o rară dificultate, rămăsese cu jumătate din dispozitiv. Pierduse 2327 de militari, dintre care aproape 200 de ofițeri și subofițeri.
Cu toate acestea nemții refuză să renunțe la ea, astfel că această unitate, deși slăbită, e obligată să lupte până în 20 martie 1943, în condițiile infernale ale retragerii prin luptă și ale ținerii cu orice preț a capului de pod Kuban.
De ce mă interesează Nalcikul mai mult decît toate momentele răsunătoare din Campania din Est? Pentru că e punctul culminant al înaintării noastre în nesfîrșitul rusesc. De la Nalcik Brigada mai face 70 de kilometri, pînă la Mairamadag și Alagir, la 70 de kilometri de Nalcik. Pe 31 decembrie 1942, începe retragerea spre Vest. Și se tot merge înapoi, nemți și români, pînă se ajunge la Nistru și apoi la Prut (26 martie 1944). De la Trecerea Prutului (2 iulie 1941) pînă la Nalcik s-a tot înaintat. Ca să se ajungă la Nalcik și în împrejurimi a fost nevoie de 17 luni. Ca să se ajungă înapoi, de la Nalcik pînă la Prut a fost nevoie de 12 luni. Despre Cucerirea Nalcikului sînt multe documente. Volumul De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, din seria de amintiri ale veteranilor, intitulată Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, conține rememorări ale crîncenelor lupte din capitala Caucazului. Un document prețios îl reprezintă rememorările lui Dumitru Teodorescu, sublocotenent în Batalionul Ioan Buteanu din cadrul Diviziei 2 Munte. Din Sentinela am reprodus fotografii și articole dedicate acestei Bătălii.