Mircea Eliade, care a luat asupra lui grija editării acestui volum, îmi cere să scriu câteva rânduri de prefață. O fac cu atât mai bucuros, cu cât găsesc aci prilejul câtorva precizări pe cari le socotesc necesare.
Adunarea între scoarțe de volum a unor articole de gazetă, scrise în timpuri și împrejurări foarte variate, este o operație cu totul ingrată. Evident, există, pentru o asemenea îndeletnicire, nu numai putința, dar și îndatorirea unei selecțiuni. O elementară nevoie de sinceritate mă obligă, însă, a face această alegere nu după ceea ce îmi convine sau nu-mi mai convine mie astăzi să fi scris atunci, ci după ceea ce îmi aduc aminte să fi fost esențial sau nu pentru momentul în care scriam. Așa fiind, colecția aceasta de articole însemnează mai degrabă o cronică a celor câțiva ani pe cari îi încadrează, decât… portretul meu doctrinal, așa cum se vor fi așteptând unii.
Ori cum ar fi însă — cronică sau material pentru un portret —, însemnările și comentariile acestea se prezintă cetitorului în condițiuni extrem de neavantajoase. Un articol de gazetă este scris în trepidația întâmplărilor cotidiene, și nu poate fi înțeles, în toată dreptatea, decât de cel care îl cetește în această trepidație. Ziua de viață publică este o cutie de rezonanță; și fără această cutie de rezonanță, care ea selectează valorile gazetărești, o activitate ziaristică își pierde și sensul și rostul.
Desigur, un ziarist aduce în judecarea lucrurilor și situațiilor un punct de vedere relativ statornic, care se trage ca un fir roșu de – a – lungul întregii lui activități. Dar, mai întâi, necesități tactice obligă adesea pe redactorul cotidianului să ia drumuri întortocheate și cel puțin aparent contradictorii, chiar dacă strategic obiectivele rămân aceleași; și mai apoi, pentru ca firul acesta roșu să se poată în adevăr desprinde de pe fondul confuz al faptelor zilnice, e nevoie de o anumită trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar.
Iată de ce, articolele acestea — scrise în marea lor majoritate între 1926 și 1933 — apar prea târziu sau prea de vreme: prea târziu pentru a mai păstra prospețimea lor originară, prea devreme, pentru a nu fi urmărite decât în esențialitatea lor — dacă vor fi având una.
De ce, totuși, având aceste păreri, am consimțit la publicarea lor în volum? Pentru că, ori cum ar fi, ele reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplări — sensuri și probleme. Ceea ce, pentru tinerii cari încearcă sincer să gândească politic, poate fi un început de școală.
S -ar putea ca publicațiunea aceasta să mai aibă un neajuns. S-ar putea, anume, să se găsească cineva care să mă prindă cu ocaua mică a schimbării de atitudine sau — Doamne ferește! — a lipsei de originalitate.
S- ar putea — dar treburile astea nu mă privesc.
Aș fi foarte trist dacă cei câțiva cetitori ai acestor rânduri mă vor socoti drept orgolios. Trebuie să spun însă că ce crede lumea despre puținătatea mea, mă interesează foarte puțin. În toate luptele pe cari le-am purtat, m-am dovedit așa de străin de „interesele” mele, așa de „neglijent” cu „cariera” mea, încât am dreptul, poate, să cer — nu numai prietenilor, dar și adversarilor mei — să nu acorde persoanei mele o importanță — în bine sau în rău — mai mare decât cea pe care o acord eu.
Originalitate? Eu știu câtă greutate se pune în lumea noastră pustiită de personalism pe originalitatea aceasta. Dar ce însemnează originalitate pentru un om care știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate sări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui, — și care nu-și poate dori altă funcțiune decât aceea de a formula, cât mai circulabil și deci cât mai rodnic, sensul vremii și al întâmplărilor pe care le trăiește? Nu e, oare, obiceiul nostru de a pune, prin numele nostru, fierul nostru de proprietate pe orice carte pe care o scriem, semnul însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări sub care suferă încă omenirea