În vara lui 195.., una din cele mai călduroase din istoria satului Vintileasa, Grigore Crăciun, în vîrstă de 35 de ani, profesor de limba şi literatura română la şcoala de 7 ani din localitate, muri de ură. Oficial, altfel spus, conform certificatului medical eliberat de spitalul raional Floreşti, el se prăpădi de o boală necunoscută şi fără vindecare, un fel de subţiere a sîngelui, pînă cînd acesta se face apă, cum explicau ai lui, dar, în realitate, ura faţă de el însuşi îl rosese atît de tare că nu mai rămase din el nimic.
În vara acelui an tulburător, în care căzu peste sat o căldură aducătoare de nenorociri (fuseseră cinci incendii grave, se desfăcuseră neaşteptat patru căsătorii şi se încercaseră cîteva spargeri nelămurite la magazinul sătesc), Grigore Crăciun era un ins gras şi greoi, lucru care-l irita, o iritare deznădăjduită, pentru că, orice ar fi făcut, se îngrăşa văzînd cu ochii. Din nenorocire, el nu suporta oamenii graşi. Păreau să aibă o înfăţişare mereu mulţumită. Ori el era un veşnic nemulţumit, așa cu citise că sînt toți marii creatori. Neliniștit de tendința lui spre îngrășare, mînca foarte puţin şi uneori, cînd se înfuria, făcea sport: Alerga în jurul casei pînă cădea lat.
Nu putea face însă nimic. Îngrăşarea o moştenise de la ai lui, şi împotriva ei nu se putea lupta. Aşa că singurul lucru care-i mai rămăsese era să se urască întruna, intens şi fără nădejde, pentru înfăţişarea asta de om mulţumit, căruia îi mergeau bine toate treburile. Ori el era nemulțumit pentru tot ce i se întîmpla. Era profesor de limba şi literatura română şi se ura şi pentru asta. Citise mult pînă atunci, tot timpul citea, scria zilnic într-un fel de carnet, ca de reporter, creiona personaje, surprindea frînturi de dialog, ce mai încolo şi încoace, travaliu zilnic, încordat, de mare scriitor. Dar mare scriitor nu era. De fapt nu era nici măcar scriitor, d’apoi mare, pentru că nu publicase nici o carte. Ba mai mult, nici măcar nu scrisese vreo carte. Cele 20 de caiete cu însemnări, schiţe, ciorne, dialoguri, caietele prozatorului Grigore Crăciun, zăceau într-un dulap, corect aliniate. Şi, în acea vară a căldurii toropitoare, nemaiîntîlnite în istoria satului, al douăzeci şi unulea caiet, de 100 de file, cu scoarţe verzi, se pregătea să se alăture celorlalte. Din cînd în cînd, se hotăra să se adune, să se aşeze la masa de lucru (avea şi o masă de lucru de! ca orice mare prozator), şi într-o noapte, o săptămînă de nopţi, poate, să ducă ceva pînă la capăt. Şi chiar se aşeza. Îşi pregătea stiloul, umplîndu-l cu cerneală şi curăţindu-i atent peniţa, punea alături o sută de coli albe, mirosind proaspăt, îşi aşeza una în faţă, pe biroul lucios, şi începea să transcrie una din povestirile uitate prin caiete.
După 10-15 minute însă se petrecea ceva ciudat. Ceva care se petrecea, de altfel, de ani în şir, de cînd tot încerca să scrie, în sfîrşit, o carte, moment pe care-l ştia aproape pe de rost. Adică, la un moment dat, acea putere din el, care-l făcea să se lase cu tot trupul pe peniţă, pierea deodată. De scris scria mai departe, umplînd chiar cîte o pagină, două, dar cuvintele se subţiau şi se dezlînau, tot mai repede şi tot mai mult şi, în acelaşi timp, îşi pierdeau plinătatea de pînă atunci, care-l făcuse să se bucure. Scria deci din inerţie, tot mai neîncrezător în tot ce scria, ca o elice căreia i s-a tăiat motorul: Fără acea inimă energică, aripile mari de oţel, deşi continuă să fîlfîie, e clar că nu mai au, dincolo de ele, nici o putere care să le dea încredere.
Era, de altfel, mult mai rău decît dacă nu s-ar fi apucat de scris mai înainte. Tot mai neîncrezător în ceea ce scria, simţea cu o deznădejde neputincioasă cum în cuvinte rămîne o tot mai puţină tărie, cum şirurile drepte de o şi i şi e şi u sunt tot mai nesigure pe ele, clătinîndu-se pe picioare parcă.
Atunci închidea caietul, îl punea alături de celelalte, în dulapul manuscriselor, şi şedea apoi cîteva clipe cu privirile pierdute pe fereastră. Oftînd, se ridica de la masă, aprindea lumina în bucătărie, şi fără să se gîndească la nimic, înfuleca un cîrnat întreg sau o bucată de brînză sau o cutie de conservă, mă rog, ce găsea prin bucătărie, păstrate pentru a doua zi dimineaţa, cînd trebuia să meargă la şcoală devreme şi nu mai avea timp să cumpere de mîncare. Cînd termina de înfulecat lacom, aproape pe nemestecate, îşi simţea stomacul îngreuiat, broboane de sudoare îi umpleau tîmplele, pentru că avea digestia grea, şi simţind toate acestea se ura şi mai mult. O ură imensă faţă de viaţa care nu-i adusese pînă acum nimic deosebit, faţă de căldura asta înăbuşitoare, care îi apărea, în această vară chinuitoare, ca un duşman personal, şi, mai ales, faţă de el însuşi, pentru că din nou nu se putuse stăpîni şi mîncase fără să-i fie foame, deşi înfulecatul pe nemestecate îi făcea rău.
Era deja tîrziu, mîine dimineaţă trebuia să se scoale devreme, avea ore de la şapte şi jumătate, se culca, dar de mîncarea grea, de zăpuşeala crescînd în valuri-valuri pe fereastra larg deschisă, nu putea adormi, şi începea să-l chinuie gîndul că, uite, are 35 de ani, şi n-a făcut încă nimic în viaţă. Se răsucea pe o parte şi pe alta, leoarcă de transpiraţie, pe cearşaful jilav şi, la un moment dat, gîndul că uite are 35 de ani şi n-a făcut nimic în viaţă, ajungea atît de dureros încît sărea imediat din pat şi se întorcea la birou, hotărît să înceapă lucrul şi să scrie orice-ar fi, chiar dacă va crăpa cu totul chiar în acea noapte. Aprindea lumina, mijindu-şi ochii în izbucnirea albă, nemiloasă, se îndrepta spre dulap, dar în timp ce se apleca să ia caietul cu scoarţe bej, unde avea povestirea neterminată, de pe poliţa de jos, se simţea atît de obosit încît renunţa imediat.
– Sunt obosit, îşi spunea, am făcut prostia să bag în mine ca într-un bou, şi, astfel gîndind, fără îndîrjirea dinainte, de astă dată parcă împăcat cu el însuşi, o împăcare veselă, clocotitoare, lăsa totul baltă, amînînd pentru a doua zi, cînd – îşi spunea el – va fi mai odihnit. Ca să fie a doua zi mai odihnit, trebuia să doarmă, nu putea adormi însă decît foarte tîrziu, torturat de insomnie, care-i sporea pe măsură ce se gîndea că altfel va fi din nou obosit mîine, şi nu va putea să se apuce serios de lucru.
Şi într-adevăr, a doua zi chiar de dimineaţă începînd, era prea obosit ca să mai poată scrie vreun rînd.
Şi în cele din urmă, muri.
De ura care i se răspîndise, treptat-treptat, în tot corpul, otrăvindu-l.