„Presa e, fără îndoială, cea mai bîrfită dintre funcţiile sociale. O defaimă, în primul rînd, tocmai cei cari îi caută sau îi cerșesc mai arzător servicii. «Făuritoarea de glorii» n-a avut niciodată, nu recunoştinţa, dar nici măcar cruțarea produselor ei directe. Cerşetorii de renume care bat la poarta noastră se depărtează bodogănind injurii de îndată ce şi-au primit pomana – de multe ori foarte plictisită – a unui calificativ de fericită circulație pe potecile pricopselii. Fapt e că mai toți ajutații sau bursierii atenției noastre au sfîrşit prin a urî presa şi a-i constata neajunsurile… Şi, deşi avem între părinţii profesiei noastre pe Eminescu şi pe Caragiale, adică titlurile de noblețe cele mai înalte pe cari le poate năzui o ramură de activitate românească, ciocoii politicei nu s-au simțit determinați decît cu mare anevoinţă să slobozească pe gazetar din starea de minorat moral în care se îndărătniceau să-l socoată. Gloria sinistră a boierului de la Timpul de odinioară, care ajutase generos pe Eminescu cu un palton vechi, pentru mica osteneală de a fi servit amatorilor, la domiciliu, doctrina conservatoare, – nu înspăimînta pe niciunul din proştii de mai apoi.
O asprime particulară a însufleţit totdeauna fudulia politiciană față de insuficienţele, scăderile sau erorile gazetarului. În această ţară a paradisului tuturor îngăduinţelor şi aproximaţiilor, îngrozitor chinuia sensibilitatea politiciană «,mediocritatea» sau «necinstea» presei.
Se întîlneau la tot pasul profesori universitari de-o notorie ignoranță sau de practică metodică a plagiatului ordinar. Se înregistrau uneori magistraţi venali. Se descopereau medici criminali. Forfoteau, în sfîrşit, advocații pungaşi. Ei bine, nici profesorul universitar analfabet, nici magistratul necorect, nici medicul asasin, nici avocatul escroc, nu compromiteau breasla din care făceau parte. «Cazurile» individuale ce se iveau, lăsau şi universitatea, şi magistratura, şi corpul medical şi baroul cu prestigiul neatins.
În presă a fost altfel. Orice păcat particular se face degradare colectivă. Nimeni nu spune: «profesorii sînt agramați» fiindcă se descoperă (îndestul) dascăli de limba română cari se încurcă în acorduri şi declinări. Dar se constată totdeauna peremptoriu că «presa e ignorantă», fiindcă s-au strecurat în rîndurile ei şcolarii acestui fel de profesori… Și, totuşi, cine poate tăgădui că vătămările pricinuite de un dascăl fără carte sunt infinit mai stricătoare decît ale unui reporter de noapte grăbit? Și s-a gîndit cineva, apoi, să restrîngă privilegiile baroului sau să pună sub censură puterile discreționare ale medicului pentru motivul că se află ticăloşi în exercițiul acestor delicate atribute publice? Fireşte că nu. Ar fi fost stupid.
Presei i se acordă – i s-a destinat mereu – o unitate şi o solidaritate cari, deşi nedrepte şi supărătoare, o pot onora pînă la un punct. Ciudat e, însă, că regimul acesta de confuzie automată nu funcționează decît pentru ce poate dăuna. Faptul de fi avut mereu – dela începuturile presei româneşti şi pînă azi – în această indisolubilă şi impusă unitate a breslei, valorile cele mai de seamă ale spiritualității naționale, nu răscumpără nicio scădere şi nu absolvă niciun păcat trecător. Cu toate că între Eminescu şi Goga îngăduit i-ar fi presei noastre un veac întreg de cruţare şi de preparație în foarte îndreptățită mediocritate…”