Pe un trotuar și pe altul
A plouat abundent.
De o parte și de alta a carosabilului, pe Marele Bulevard, s-au ivit ditamai lacurile de acumulare.
Mașinile trec în viteză prin ele, rupînd fîșii mari de lichid și aruncîndu-le, generoase (e vorba doar de apă chioară!), pe trotuarul mărginit de un gard, în spatele căruia nu s-a construit nimic.
Cînd te duci spre Piața Palatului, te stropești pînă la brîu pe stînga.
Cînd te întorci, te faci leoarcă pe partea cealaltă.
Record în pericol
Poliția Județeană a declanșat o investigație de amploare pentru a da de bicicleta lui John Foster, furată în timp ce acesta încerca să deschidă ușa WC-ului public din oraș, fără să-și dea seama că era bătută în cuie dinainte de Revoluția din decembrie 1989.
Americanul se afla într-un tur al lumii pe o bicicletă cu cauciucurile dezumflate. Voia să intre în Cartea Recordurilor, la întrecere cu un alt biciclist, din Africa de Sud, care făcea turul lumii pe o bicicletă fără pedale. Poliția nu s-ar fi pus în mișcare, dat fiind că pe raza județului dispăruseră lucruri mult mai valoroase decît o amărîtă de bicicletă fără cauciucuri, cum a fost, de exemplu, acul aparatului seismologic din Munți, dacă Bucureștiul n-ar fi dat cazului o atenție deosebită.
Disperat că nu i se va omologa recordul, John Foster s-a plîns ambasadei SUA în România, într-o audiență specială la ambasador.
Ambasadorul intervenise la președintele Republicii, cu prilejul unei întrevederi prilejuite de anunțata vizită în țara noastră a președintelui SUA.
Dacă nu i se găsea lui John Foster bicicleta, România risca să nu mai fie admisă în NATO.
E pe gratis!
Supermarketul din Piață a instalat recent, între magazinul de Telemobile și cel de Patiserie, doi cai și o broască țestoasă din pluș, prevăzute cu dispozitive care le dau copiilor iluzia că sînt călare pe ceva. Conducerea a observat că mulți clienți, tați mai ales, veniți la cumpărături cu copiii, cît mămica e plecată la Coafor, caută un loc unde să-i lase, timp în care ei se pot opri și la o bere.
Pentru asta au apărut în hală caii și broasca țestoasă.
E doar începutul.
Conducerea intenționează să amenajeze și un spațiu cu nisip, din care puradeii să ridice vile și castele.
La o adică, își pot arunca unul altuia pumni de nisip în ochi.
Puștii din cartier, lipsiți de tații care să-i ia la cumpărături, se aventurează pe cont propriu în magazin. Îndemnîndu-se reciproc, trec de ușa care s-a deschis și s-a închis de cîteva ori pînă acum, crezînd că vor să intre, își suflă mucii și, cu hotărîrea evident luată, se îndreaptă spre tejghea ținînd în mînă, ca pe un pistol, banii potriviți pentru datul o tură cu broasca țestoasă, de departe preferată dintre cele trei dispozitive.
Supermarketul e plin de puncte consacrate publicității.
Cum intri, pe stînga, două june în costume de păstaie îți oferă, surîzînd rece, un pliant pe o tavă împănată cu feliuțe de cașcaval, din care ies, înfipte, țepușe din lemn. Fac reclamă la ultima marcă de Cașcaval. Cașcavalul îl știi de la televizor. În pauzele de calupuri publicitare, un vlăjgan în chiloți sexy, plin de mușchi, înfulecă pofticios și pe furiș o bucată zdravănă, în timp ce iminenta parteneră se văcsuiește la baie.
N-apuci să iei de pe raft borcanul cu iaurt, că lîngă tine au și parcat alte două june, în culori făcute să stimuleze hipotalamusul. Oferă clienților coniac, pe gratis, în păhărele de mărimea unui degetar.
Refuzi în chip diplomatic absolut:
Croindu-ți un zîmbet searbăd și murmurînd prostește: Merçi, nu servesc!
Fetele te părăsesc fără cel mai mic regret.
Un bărbat scund, cu o pălărie de solicitant timid la ghișeul Taxe și impozite, le oprește. Ia nuca de păhărel și gustă profesional,
îngăduindu-și unele comentarii de specialitate.
Junele îl urmăresc cu priviri fade, de păpușă mecanică.
La ieșire îți ațin calea cinci fătuce practic dezbrăcate, cu tăvi din cuprinsul cărora se înalță, ca niște butuci, flacoanele cu loțiune pentru mîini cît mai gingașe.
Tinerele sau chiar nițel coaptele trec pe lîngă popasul publicitar fără să-l privească.
Mîinile lor sînt suficient de delicate și fără crema cu pricina.
Se opresc și se dau fericite bătrînele modest îmbrăcate, purtînd șoșoni medicali și ciorapi groși, tip izmene.
Au mîinile atît de crăpate și bătătorite că n-ar putea ajunge catifelate nici dacă s-ar da cu acid sulfuric.
Ele se freacă însă îndelung, amănunțit, și cu cît mai multă loțiune.
E pe gratis!
Colecția de fluturi
Primăria din Țițirigu s-a pricopsit cu o adevărată pacoste:
Un pensionar i-a donat colecția sa de 3.000 de fluturi.
Fluturii aveau nevoie de condiții speciale de depozitare. Fără ele – după cum ținuse colecționarul să avertizeze în caietul de instrucțiuni, anexat la colecție – aripile se făceau pulbere!
Tocmai de aceea, instrucțiunile prevedeau condiții deosebite de păstrare.
Fluturii puteau fi mutați dintr-un loc într-altul doar cu mișcări fine, aproape infinitezimale. Încăperii care găzduia colecția trebuia să i se asigure o anume temperatură și un anume grad de umiditate.
Pentru asta, primăria ar fi fost obligată să importe din Japonia un aparat foarte scump:
Un recipient prevăzut cu un senzor de temperatură ultrafin, folosit de cercetători la conservarea microbilor în scopuri terapeutice.
Disperat, edilul-șef se gîndi să ofere colecția Muzeului Antipa din București.
Contact, Muzeul răspunse că primește bucuros oferta și că va răsplăti primăria din Țițirigu cu diploma „Luptător de onoare pentru protejarea biodiversității“.
Puse însă o condiție:
Fluturii să-i fie trimiși pe banii primăriei.
Primăria n-a avut încotro.
Pentru a scăpa de blestemata de colecție, a trebuit să renunțe la asfaltarea bulevardului principal al Orașului.
Un popă nou
În sat a venit un popă nou. Se numește Sile Băcănău.
Diferă mult de celălalt popă, pe care-l luase Domnul și-l dusese direct în Rai, secțiunea Membri ai ierarhiei bisericești. Umblă în blugi rupți la genunchi, cum cere moda, și bascheți din import, pe care și-a scris numele. E toată ziua călare pe o motoretă care, pe unde trece, sperie caprele și nevrozează gîștele cu pîrîitul ei. Cînd merge pe jos ascultă muzică la iPod. Cîte un ritm mai energic îl face să bîțîie din cap, dînd fiori babelor, care-l cred în plină bătălie cu Ucigă-l Toaca.
Vecinele de uliță l-au întrebat ce-i drăcovenia aia cu două ațe care dispar în urechi. Cînd le-a răspuns că e un iPod, ele au înțeles Hai în pod! Și, bănuind pentru ce o femeie poate fi invitată în locul respectiv, pufnesc în rîs cu subînțeles cînd îl văd pe popă ascultînd muzică.
Nu pentru asta va deveni faimos Sile Băcănău nu numai în sat, dar și-n împrejurimi, ba chiar și mai departe, dincolo de județ, la București. Un reportaj difuzat cu mare tam-tam la emisiunea „Minuni și… minuni“ dezvălui că-și căutase – și-și găsise – nevastă pe Internet. În astfel de cazuri – declarau în cor specialiștii –, viitoarea aleasă a inimii are sută-n sută șanse să fie Muma-Pădurii. Preotul nostru avusese un noroc chior. Cea găsită de el pe Internet – Culița Bombosu – era o fată chipeșă, ba chiar și deșteaptă, la locul ei și – lucrul cel mai important – virgină.
Mult mai tîrziu, cînd amorul lor nu slăbi, cum se întîmplă la alții, ci se întări, prin înțelegere sexuală și intelectuală depline, ajunseră amîndoi la concluzia că fusese mîna lui Dumnezeu. Ea n-avea Internet acasă. Mai mult, nici nu știa să umble cu așa ceva. Într-o noapte, trebui să rămînă să doarmă la o colegă din Oraș, întrucît nu se putea răzbi pînă în sat:
Șoseaua județeană era blocată de o aplicație NATO.
După miezul nopții, colega se îmbrăca, se farda și se parfuma, de parcă ar fi fost pe cale să meargă la bal. Își punea pantofii noi, care o strîngeau nițel, dar merita – îi făceau piciorul picioruș – și se așeza în fața calculatorului, pentru a-și găsi bărbat pe Internet. Deși făcea asta de vreo lună aproape, nu găsise pînă atunci nimic în stare s-o mulțumească.
De două ori fusese cît pe-aci să se mărite.
Primul bărbat, care-i plăcuse cum arată, se dovedi însă a fi o tipă pe cale să-și schimbe sexul.
Colegele sale, de la secția Mezeluri a minimarketului la care lucra de puțin timp, o preveniră că, deși din punct de vedere sexual o tipă devenită bărbat nu ridică nici o problemă, apar dificultăți însemnate cînd e vorba de trebăluit prin gospodărie.
Operația schimbă sexul, nu însă și deprinderile.
Dacă s-ar fi măritat cu tipul sau, mă rog, cu tipa, treburile de bărbat din gospodărie ar fi trebuit să le facă ea.
Al doilea ofertant fusese un tip din Laponia.
Pentru a fi mai convingător, acesta postase pe Internet fotografia unei vile splendide, avînd în față un atelaj tras de patru boi. Unchiul său, (Culiței Bombosu) profesor de Geografie la liceul din oraș, îi ceru să vadă și el fotografia. Și pentru că jinduia să se culce cu nepoata, îi spuse crudul adevăr:
Vila nu era vilă, ci un bordei din gheață, iar cei patru de la atelaj nu erau boi, ci reni.
Bună la inimă, colega o invită să-și caute și ea un bărbat pe Internet.
Deși nu credea în asemenea prostii, Culița îi făcu pe plac.
Cîteva minute.
Atîta stătu Culița la calculator.
Suficient însă ca mîna lui Dumnezeu să intervină pe Internet.
Tocmai atunci tînărul preot lansa pe Internet un nou mesaj de căutare.
Cîrciuma
Virgil Bolojan și-a deschis în curtea casei de la marginea Marelui Oraș cîrciuma Livada de vișini.
Mulți intelectuali ajunși pe aici în căutarea poporului, după ilustrul exemplu al lui Lev Tolstoi, se întorc acasă zicîndu-și:
— Ia te uită! Capodopera lui Cehov a pătruns și în straturile de jos ale societății.
În realitate, Virgil Bolojan habar n-are de Cehov și, cu atît mai puțin, de o piesă de teatru cu numele Livada de vișini, deși după piesă s-a făcut și un film, iar filmul a fost dat la TV într-o seară de luni, singura seară cînd el își permite să se uite la televizor, dat fiind că la cîrma crîșmei îi ia locul nevastă-sa.
I-a zis așa localului pentru că are în curte cinci vișini, pe care ține morțiș să-i creadă ca alcătuind o livadă.
Controlul medical
Cu cîteva săptămîni înainte ca Paraschiva Vasile să moară, poposise în Vintileasa o echipă studențească de la București, pentru a efectua, în cele două săptămîni de practică de vară, controlul medical al satului. Însoțiți de bibliotecară și de milițian, care oricum căuta un hoț de coceni, studenții luară casă cu casă, om cu om, pipăiră și ciocăniră sute de genunchi și omoplați, ascultară sute de plămîni, puseră mii de întrebări și notară tot atîtea răspunsuri.
La sfîrșitul fiecărui control, proclamau diagnosticul.
Sănătos tun pînă atunci, murind doar la beții sau în încăierări sîngeroase, satul se descoperi deodată grav bolnav.
Un sfert dintre locuitori, plinuți și roșii în obraji, se dovediră a fi, în realitate, atinși iremediabil de tuberculoză. Alți cîțiva zeci, pînă atunci înfulecînd tot ce întîlneau în cale la orice oră din zi și din noapte, gata să digere și o carieră de piatră, evident, dacă aveau alături o cisternă de murături, apărură ca bolnavi de stomac.
Odată cu diagnosticul și rețetele, viitorii medici împărțită și sfaturi.
Era musai ca bolnavii de tuberculoză să meargă la băi.
— Dar asta cît mai repede, altfel vă curățați, cu tuberculoza nu-i de glumit! – precizară membrii echipei, zîmbind politicos, cum învățaseră la școală că trebuie să te porți cu bolnavul:
Să-i dai încrederea că va trăi pînă la adînci bătrîneți, chiar dacă e cu un picior în groapă.
— Regim strict, ouă fierte un minut, fără sare, fără excese! – le porunciră bolnavilor de ulcer –, altfel, în două-trei săptămîni se vor ivi complicații.
Bătrînei Paraschiva Vasile, analfabetă din născare, ajunsă la 70 de ani, i se descoperi un cancer. Era singurul caz de cancer din sat și, după cum avea să confirme chiar profesorul îndrumător, rugat de studenți să verifice diagnosticul lor, un cancer într-un stadiu atît de avansat încît, după toate tratatele și manualele de medicină, bătrîna trebuia să fi fost moartă de cel puțin un deceniu.
Totuși, ea nu murise.
Era mai vie ca niciodată.
Se mișca prin fața studenților sprintenă, fără să stea o clipă locului. Avea și motiv: ai casei plecaseră la pădure, să fure un arbore secular prin tăierea în bucăți cu beșchea, venea seara, și mîncarea nu era gata. Studenții ședeau pe patul de lemn acoperit cu o țoală ruptă, plină de praf, din bucătăria de vară, și o urmăreau fascinați cum mestecă mămăliga. Punea ceaunul între picioare și, ținîndu-l strîns cu gleznele, fără s-o frigă, răsucea aprig făcălețul, roșie de căldură și îndîrjire. Apoi, cu o mișcare iute și vicleană, de prestidigitator, răsturna ceaunul pe un fund de lemn. Valuri de aburi, blajini și lunecoși, se ridicau din mămăligă spre tavanul afumat.
În bucătărie era cald, mirosea a uscat, de parcă totul în jur se primenise, iar cuptorul pentru pîine, încins pînă la roșu, respira greu, ca un animal la pîndă.
Terminaseră consultul, așteptau acum să vină și restul familiei.
Cum se învîrtea iute printre străchinile din bucătărie, bătrîna își dădu seama că tinerii aceia, care o puseseră să se dezbrace, să scoată limba și să tușească din rărunchi, o fată în timpul ăsta ținîndu-și lipită urechea de spatele ei osos, o priveau într-un fel ciudat. I se păruse ei, după consult, în timp ce-și îmbrăca fusta neagră, dintr-un satin ros de vreme, că mișcările și vorbele lor căpătaseră o ușoară sfială, nemaiîntâlnită înainte, de parcă s-ar fi temut să nu spargă ceva în jurul lor. Acum, în timp ce umbla încolo și încoace, zăpăcită de cîte treburi mai avea de făcut, simțea în aerul încăperii o schimbare. Parcă totul în jur, începînd cu tinerii, care ședeau tăcuți pe patul de lemn, pînă la pereții coșcoviți ai bucătăriei, cu florile de vopsea șterse de vreme, abia își mai trăgea sufletul.
Și parcă și ea, pînă atunci fără astîmpăr, obosise. O oboseală grea, dar dulce, care îi atîrna în picioare, în brațe, în întreg trupul. Gesturile, pînă atunci vioaie, se moleșiseră și se lungiseră.
Starea asta continuă și după plecarea echipei. Se trezea, de exemplu, că așeza ceaunul pe foc și rămînea cu ochii pe el. Nu-și dădea seama că uitase să pună apă, și fonta începuse să se înroșească. Atunci, turna iute apă, dar se pomenea că a rămas cu găleata în mînă, furată de sfîrîitul apei încinse și de duduiala focului din vatră.
Pînă atunci îndemînatică, se încurca acum pînă și în lucrurile cele mai simple, cum ar fi, de exemplu, datul la gîște.
Ședea așa, cu strachina în mînă, fără s-o pună pe pămînt, pînă cînd gîștele, flămînde, începeau s-o ciupească de poale.
Pentru că mai mult strica decît făcea, ai ei îi spuseră să nu mai pună mîna pe nimic.
Deveni astfel tot mai de prisos în gospodărie.
Și nu-i mai rămase decît să moară!