29 mai 1453
Aleoo ee Polis!
Oraşul este pierdut!
Strigătul acesta va răsuna peste veacuri. Atât timp cât va mai fi lumea. Peste sute de ani… De mă voi naşte încă o dată, la auzul acestor vorbe, părul din cap mi se va zburli, ochii mi se vor mări de spaimă. Dacă de nimic altceva nu-mi voi reaminti, dacă din toată ştiinţa mea nu va mai rămâne decât o pagină fără nici un semn, îmi voi aminti sigur de aceste vorbe, le voi recunoaşte.
Aleoo ee Polis!
Dar eu încă trăiesc. Să înţeleg că aceasta este intenţia Creatorului? Trebuie să-mi beau până la fund cupa amărăciunilor, trebuie să văd cu ochii mei prăbuşindu-mi-se oraşul, risipindu-mi-se neamul. Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât să scriu, în sânge ar trebui să-mi înmoi pana, cu sânge ar trebui să desenez fiecare literă. Altfel, cine ar înţelege ceva? Doar de sânge nu duce lipsă oraşul, în gropile de pe străzi sângele s-a închegat şi în bălţi păstoase s-a adunat. Iar de-a mai rămas sânge cald, gâlgâie agonizând în rănile muribunzilor. Strada Mare, Hipodromul şi împrejurimile Marii Catedrale sunt pline de leşuri. Atât de pline, încât nu-i cu putinţă să nu calci peste ele.
Este din nou noapte. Stau în casa mea apărată împotriva tâlharilor de un steag înfipt într-o lance. Mi-am astupat urechile cu dopuri de ceară ca să nu mai aud urletele femeilor şi ţipetele de groază ale copiilor violaţi, răcnetele sălbatice ale jefuitorilor care-şi dispută prăzile, spasmul de moarte al oraşului meu, neîntreruptul strigăt al durerii care umple fiecare clipă a nopţii.
Îmi este mintea îngheţată. Scriu. Chiar dacă mâinile-mi tremură. Chiar dacă tot trupul meu tremură. Nu de frică. Nu pentru mine. Pentru mine? Viaţa mea e mai neînsemnată decât firele de nisip de pe stradă; în nemăsurata oroare a acestei nopţi, tremur din pricina suferinţei şi a durerii care ţâşnesc în jurul meu din mii de izvoare.
Am văzut când o fată, cu privirea rătăcită şi cu trupul pătat de urmele sângelui de pe mâinile celor care-au violat-o, s-a aruncat într-o fântână. Am văzut un ticălos smulgând pruncul din braţele unei femei şi înapoindu-i-l înfipt în vârful lăncii. Am văzut cele mai mari răutăţi pe care un om le poate face împotriva semenului său. Aşa este, am văzut destule, îmi este de ajuns.
Puţin după miezul nopţii, de-a lungul zidului, apărătorii şi-au ocupat poziţiile stabilite. Apoi au fost închise porţile de atac şi cheile lor au fost date spre păstrare comandanţilor sectoarelor de apărare a zidului, ca ei să le ducă împăratului. Câţiva apărători s-au rugat, dar cei mai mulţi s-au trântit pe jos ca să se odihnească cât mai era vreme. Unii, într-adevăr, au reuşit să doarmă.
În timpul acesta, unităţile uşoare ale flotei turcilor s-au apropiat de zidul maritim. Corăbiile ancorate în Portul Celor Două Coloane au părăsit Bosforul şi s-au desfăşurat în faţa zidului maritim, de la Turnul de Marmură până în micul port Neorion şi până la lanţ. În felul acesta, sultanul şi-a aşezat ameninţător forţele în jurul zidurilor oraşului. Nici un apărător al zidurilor nu va mai avea cum să-şi părăsească locul pentru a veni în ajutor părţii de zid mai ameninţate, în fiecare loc, turcii au primit poruncă să atace de-adevăratelea; nu mai poate fi nicidecum vorba doar de atacuri înşelătoare, menite să-i ţină încordaţi pe apărători. De aceea, corăbiile au fost echipate cu scări de asalt şi punţi de coborâre, iar catargele au fost pline de arcaşi.
Celui care va reuşi să ajungă primul pe zid, sultanul i-a promis o coadă de cal şi funcţia de guvernator al unei provincii. A mai promis de asemenea moarte tuturor acelora care vor şovăi sau vor fugi din faţa duşmanului. De aceea, ceauşii lui au fost aşezaţi în spatele primelor grupuri de asediatori.
Cu trei ore mai înainte de zori, au bătut tobele şi au sunat trompetele. Cu un zgomot imens care a umplut noaptea, răcnind ca să prindă curaj, başbuzucii s-au năpustit în faţa zidurilor, în timp ce tobe, trâmbiţe şi fluiere îi mânau din spate. Spărtura, pe care noi o apăram în dreptul Porţii Sfântului Roman, era ceva mai largă de o mie de paşi. Mai întâi, sultanul a lansat trupele sale de rezervă, alcătuite din păstori şi din nomazi care, răspunzând chemării la războiul sfânt al Islamului, au sosit din toată Asia, echipaţi cu lănci sau săbii şi cu scuturi de lemn.
Iar în timp ce primul val de atac se apropia de ziduri, tunurile turcilor au deschis focul şi săgeţile au zburat ca o ploaie deasupra capetelor noastre. Apoi, sute de scări au fost înălţate deodată în faţa zidurilor.
Strigând numele lui Allah, rugându-se şi implorându-l să-i ajute, urlând ca să-şi acopere teama, primii o mie de bărbaţi au ajuns în faţa zidurilor. Dar scările le-au fost răsturnate, focul grecesc a plouat deasupra lor. Cei care erau lângă ziduri au fost ucişi de săgeţile arcaşilor. Iar pe cei care au scăpat de săgeţi i-a doborât smoala clocotită şi plumbul topit le-a căzut pe creştete. Zgomotele şi urletele au fost atât de înspăimântătoare, încât în scurtă vreme mi-au asurzit urechile. Turcii au atacat simultan de-a lungul întregului zid al oraşului. Atât în port, cât şi pe mare, tunurile au bubuit aruncându-şi ghiulelele. Arşi, răcnind de durere, mulţi dintre asediatorii cei dintâi au încercat să se întoarcă, dar din tranşee au ieşit ceauşii şi i-au lovit cu iataganele în cap sau i-au căsăpit cu hangerele, apoi le-au împins leşurile în gropile tranşeelor, ca să le umple. Aşa se face că, în scurtă vreme, au îngrămădit trupurile lor până la jumătate din înălţimea zidului.
După trupele neregulate de rezervă, sultanul a trimis la atac trupele creştine ale aliaţilor săi şi renegaţii veniţi din toată lumea, care se angajaseră ca mercenari, însufleţiţi de patima jafului ce urma să se petreacă după ce oraşul va fi fost cucerit. Luptau până la ultima suflare şi mulţi dintre ei, înainte de a-şi da sufletul, au izbutit să escaladeze zidul. Era îngrozitor să-i auzi cum invocau ajutorul lui Hristos şi al Sfintei Fecioare în toate limbile Europei, cot la cot cu turcii care cereau ajutorul lui Allah şi al Profetului. De multe ori am întâlnit pentru o clipă privirea îngrozită şi faţa congestionată a unuia sau a altuia, înainte de a se prăbuşi în gol de pe zid.
Cu toate că erau apăraţi de armuri solide, mulţi genovezi au căzut morţi sau răniţi din cauza ghiulelelor mici de plumb pe care turcii continuau să le tragă, fără să fie neliniştiţi că ele i-ar putea lovi şi pe oştenii lor.
După o oră, sultanul le-a îngăduit supravieţuitorilor să se retragă din luptă, apoi tunurile mari au lovit cu furie şi proiectilele lor enorme din piatră au spart bârnele şi butoaiele cu pământ din fortificaţii. Nici nu apucase să se aşeze praful şi să se risipească fumul, când turcii din Anatolia au pornit la asalt.
Erau bărbaţi iuţi şi sălbatici, râdeau fericiţi şi se ajutau unul pe altul când se căţărau pe zid. Nu aveau nevoie de îndemnurile ceauşilor, fiindcă ei erau turci adevăraţi, aveau războiul în sânge. Nu erau obişnuiţi să ceară nimănui îndurare şi mureau cu numele lui Allah pe buze. Ştiau ei prea bine că cei zece mii de îngeri ai Islamului zburau deasupra capetelor lor, gata oricând să-i apuce de păr ca să-i ducă direct în Paradis.
Au atacat în valuri de câte o mie de bărbaţi, urlând şi înjurându-i pe creştini. Atât de spurcate înjurături eu nu am mai auzit până acum, şi nici nu mă încumet să le aştern pe hârtie. Dar apărarea le-a ţinut piept. Golurile create în rândurile noastre însă s-au mărit. Giustiniani era peste tot şi alerga de la un grup de apărători la altul, încurajând oamenii şi spintecându-i pe turci cu o frenezie ameţitoare. Când apărea el, atacul turcilor nu mai avea aceeaşi vigoare.
Când s-a crăpat de ziuă, au început să bată în retragere turcii din Anatolia. Simţeam dureri peste tot. Braţul îmi era aproape amorţit şi trebuia să fac un efort extraordinar pentru a ridica spada şi a lovi în continuare. Mulţi genovezi erau la limita puterilor şi aveau nevoie de apă. Dar când turcii au început să se retragă, ni s-a împrospătat din nou speranţa, iar unii au strigat victorios că noi am învins.
Dar firul de aţă albă a putut fi din nou deosebit de firul de aţă neagră, pentru că era din nou ziuă, şi am văzut dincolo de şanţ înaltele bonete albe de fetru ale ienicerilor. Ienicerii, în formaţii de câte o mie de oameni, aşteptau semnalul de atac. În fruntea lor se afla însuşi sultanul Mehmet cu buzduganul de fier în mână. Imediat au tras tunurile noastre mici câteva salve. Doar câţiva ieniceri din apropierea sultanului au căzut, iar lui Mehmet nu i s-a întâmplat nimic. Din rândul următor alţi ieniceri au ocupat locul celor căzuţi, mândri de a fi în prima linie de atac. Iar ceauşii îmbrăcaţi în verde au venit degrabă şi l-au înconjurat pe sultan, pentru a-i apăra viaţa cu trupurile lor.
Profitând de această scurtă perioadă de linişte, femeile şi bătrânii de pe zidul cel mare au coborât cu frânghiile coşuri în care erau ciuture cu apă amestecată cu vin şi ne-au strigat vorbe de încurajare.
Eu nu pot povesti decât ceea ce am văzut cu ochii mei într-un spaţiu destul de limitat. Un altul ar putea să povestească lucruri diferite. Omul are o capacitate mărginită de observaţie, mai mult, simţurile noastre, nefiind perfecte, ne pot deseori înşela. Dar fiind eu tot timpul în apropierea lui Giustiniani, cred că am observat destul de multe, fiindcă cele mai importante lupte s-au purtat în apropierea Porţii Sfântului Roman.
Abia am avut timp să mă arunc la pământ, când toate tunurile turcilor au început să lovească cu o furie turbată. Bătea vântul destul de tare şi norii de fum şi de praf s-au risipit îndată după ce tunurile şi-au întrerupt focurile. Atunci l-am văzut pe Giustiniani, care stătea încovoiat pe pământ. Platoşa îi fusese străpunsă pieziş, pe la spate, de un proiectil din plumb tras de o culevrină. Gaura avea mărimea unui pumn. Chipul lui era cenuşiu ca plumbul, de parcă viaţa se depărtase de el. Cu o zi înainte îşi vopsise barba, îşi aranjase părul şi clocotea de viaţă, acum avea chipul unui bătrân obosit. Scuipa sânge din gură. Prin locurile de îmbinare ale armurii, sângele i se scurgea spre genunchi.
― Uite că ceea ce li se întâmplă doar altora mi se întâmplă acum şi mie! a rostit el. De la rana aceasta mi se va trage moartea.