Prin întunericul opac, pădurarul îşi căută locul şi se aşeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchiu răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sânzienele înflorite.
Noaptea era caldă, aşa cum se cuvine să fie în dricul verii. În noaptea aceea a sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea-înaltă şi soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopţii a rânduit Dumnezeu un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vânturile, — după care dintr’odată toate purced în scădere. Iarna începe a-şi pregăti harmasarii în grajdurile ei din miază-noapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s’ar afla, toate se strâng în sobor şi stau la sfat. Aşa că Neculai Peceneaga aştepta acel ceas al soborului vieţuitoarelor din Borza.
Stătu o vreme ca într’o somnie, cugetând la felurite lucruri nedesluşite. Apoi într’un târziu privi cerul miezului-nopţii. Carul-mare şi cel mic îşi întorseseră oiştile de stele. Iar cătră a-miază se mişcaseră din răsărit semnele Balaurului. Deci se apropia ceasul; mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră prin întuneric.
În jurul lui era un fel de foşnet pe care de-abia îl prindea cu urechea. Din locurile cele de dedesubt, din tău, ştia că trebuie să suie mistreţii. Mai ales cei bătrâni nu se poate să lipsească. Lupii vin din Cazane. Din văile acele ale lor, dese ca peria, ies pe brânci, trec două dealuri şi coboară două râpi, până ce ajung aici la Paraclis. Lupoaicele vin cu căţeii pe de lături şi tot clămpănesc la ei din fălci, alungându-i dela ţâţe. Acele clămpănituri — parc’ar fi plesnit vreascuri — le auzea prin tăcere Peceneaga. Bursucii s’aud tipăind pe cărări, caşi iepurii, caşi caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pământul. În streşina poienii fâlfâie buhnele şi huhurezii. Le simte vântul aripilor în pleoape, când ridică ochii la stele. Dar de văzut încă nu le vede. A şuşuit văzduhul o clipă: se chiamă că s’au coborât pajurile pe dâmburi de stejari. Vin şi cocostârcii cei bătrâni, care au avut cuib pe casa lui Neculai Peceneaga, când trăia în locuinţă omenească. Dar acuma casa-i pustie şi dărâmată, în coasta pădurii, spre satul ţigănesc. Stau strâns în furcile fagilor veveriţele şi jderii. Stau motanii sălbatici lângă ierunci. Acuma, când se înfioară zvon în poiană, toate sălbătăciunile s’au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus, ca să le vie graiu omenesc şi să deschidă soborul.
Acel semn Peceneaga îl simţi deodată în inima lui. Ca dintr’o toacă dela o mănăstire din cer, s’a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopţii începu să ningă o lumină slabă. Şi Peceneaga văzu toate dihăniile, şi jigăniile, şi paserile, în sobor. Se bucură până în fundul fiinţii lui de mila lui Dumnezeu şi începu să asculte.
— Domnul să fie binecuvântat, grăi pajura cea mai bătrână; eu sânt cea mai aproape de sfinţia sa, căci plutesc pe aripi sus până spre scaunul împărăţiei. Să fie binecuvântat, căci ne dă un ceas de pace şi de înţelegere, cum nu-l au oamenii.
Jigăniile de jos binecuvântară pe Domnul Dumnezeu, mormăind fiecare cu viersul său.
— Am aflat, zise pajura, cum că a sosit pe meleagurile noastre un Neamţ din depărtate locuri, care a măsurat pădurea noastră cu ochii şi a preţeluit-o.
— Adevărat să fie? se întrebau bursucii şi lupii.
— Este aici un pădurar cu numele Peceneaga, care-i martor, urmă pajura. Acest pădurar e om de credinţă al lui Lupu Mavrocosti şi-i caută comoara cea veche, rămasă dela oamenii cei de demult, părinţii strămoşilor lui Lupu Mavrocosti. Şi el a oblicit de asemenea sosire a unui venetic şi s’a scârbit. Dar noi musai să ne punem împotrivă cu căngile şi cu clonţul, cu ghiarele şi colţii. Noi n’avem nevoie de Nemţi şi pădurea asta e sălaşul nostru dela Dumnezeu lăsat.
— Să vă spun eu ce este, hârâi lupoaica cea sură dela Cazane. Oamenii au altă rânduială decât noi. Oamenii agonisesc ca să aibă în zile rele şi să rămâie şi puilor lor. Iară bătrânii lui Mavrocosti au strâns pentru şapte rânduri de pui. Când au ajuns la rând Mavrocosti şi cu soră-sa cea care are draci, s’a văzut că sacul s’a deşertat şi dau cu mâna de fund. Iar până ce le-a găsi Peceneaga comoara, ei trebuie să vândă frasinii din codru. Şi după ce-or vinde frasinii, au să puie toporul şi’n cealaltă pădure. Aşa că noi trebuie să-l mâncăm pe măria-sa, ca să nu mai ajungă asemenea zile, să dărâme ce s’a clădit.
Se amestecă în vorbă şi corbul, care era cel mai bătrân dintre toţi.
— Ba mai bine să mâncaţi pe Neamţ. Acela vine şi se vâră unde nu se cuvine; e ca o muscă în lapte acru. Am înţeles cum că Lupu Mavrocosti e cam cu îndoială. Are datorii şi vor să-l scoată zarafii din casele părinteşti, precum mărturisea asară Marandache, la fântână. Pentru aceea i-a intrat în cap lui Mavrocosti asemenea nebunie. Trebuie numaidecât să daţi semn lui Peceneaga unde-i locul comorii. Ş’atuncea Mavrocosti se întoarce cătră Neamţ şi zice: Stai! Nu mai dau pădurea. Iaca, pe drumul ista ai venit; pe aceiaşi drum să te întorci.
— Aista-i bun. Atunci să găsească Peceneaga comoara.
Cocostârcii ieşiră la iveală şi clămpăniră din pliscuri.
— Acest ticălos pădurar cu numele Peceneaga, glăsui cocostârca, ne-a găzduit multe veri, pe mine şi pe soţul meu. Câteodată, primăvara, când cădeam aici prea de vreme şi dădea câte un îngheţ care prindea bălţile ca într’o cremene, ne primea în casă, lângă vatră, şi ne dădea mămăligă. Pe urmă, când s’arăta iar sfântu-soare şi începeau a curge puhoaiele, ne da drumul pe casă, la cuibul nostru. Muierea lui şi cu patru capii se uitau la noi cu ochii boldiţi. Noi spuneam că ne pare bine de găzduire şi clămpăneam din lemnele noastre, iar ei se bucurau. Aşa a venit un an când a fost războiu între oameni şi când s’a mâncat om pe om. În acel an s’a dus şi Peceneaga cu alţii — şi s’au împuşcat cu puştile, şi s’au împuns cu suliţele acolo pe unde au fost, cu alţi oameni care au fost venit împotriva lor. A răbdat de foame, de frig şi de răni. Şi pe urmă împăraţii împăcându-se, omenirea cea sărmană s’a întors la sălaşurile ei. Asemenea şi acest Peceneaga s’a întors la casa lui, subt cuibul nostru. Iar acea casă era la un colţ de pădure, în marginea ţigănimii. Şi’n acel loc nu s’a văzut slujbaş domnesc venind, ori doftor cu ochelari, ori primar cu cal alb, nimica, de când e lumea asta. Numai moscali din războiu au trecut şi au lăsat sămânţă de boală. Căci cum s’a plodit acea sămânţă în muiere şi în copii, au căzut toţi unul după altul, şi acest ticălos pădurar i-a găsit bolind. Într’o zi a murit un copil, în-tr’altă zi altul. Pe urmă au pierit doi. După aceea a murit femeia. Iar Peceneaga a rămas singur, răcnind şi suduind pe împăraţi şi pe Dumnezeu. După aceea a ieşit afară şi a prins a ni se tângui nouă. Apoi s’a pus şi a săpat cele din urmă gropi şi a astrucat pe copii şi pe muiere, singur, fără popă şi fără cântări. S’a aşezat pe prispă, cu capu’n palme, şi a stat o zi, şi a stat o noapte, şi a mai stat o zi, privind într’acelaşi loc în pământ, până ce de pe acel loc, asupra căruia se uita el, a început a pieri iarba. Sculându-se, a intrat în codru, ca să caute pe Dumnezeu şi să-l întrebe de ce i-a orânduit asemenea pedeapsă. De-atuncea s’a sălbătăcit Peceneaga şi caută comorile lui Mavrocosti. Dar mai întăi şi mai întăi a găsit comoară pentru sine. Un cuvios părinte dela sfânta mănăstire Neamţu i-a dat o carte, şi într’acea carte Peceneaga şi-a citit greşalele şi a înţeles că acolo unde i-a rânduit Dumnezeu pe cei dragi, e mai bine decât aici, pe pământ. Acolo e o grădină încântată; iar pământul oamenilor e numai de năcaz şi de durere. Deci găsindu-şi comoara liniştii, şi-a adus aminte de meşteşugul lui Peceneaga cel bătrân tatăl său, care găsea izvoare şi comori, căutându-le cu furcuţa de alun. Pentru dânsul a binevoit Domnul-Dumnezeu să sloboadă comoara împăcării; dar asupra comorilor din Borza stăpânesc încă demonii. Se poate ca Peceneaga să nu găsească nimic cu furcuţa lui de alun şi Neamţu are să vie să taie pădurea.
Soborul tăcu un răstimp, lăsând pe pădurar să lăcrămeze şi să smârcâie; apoi când el îşi înălţă iar ochii spre stele, sfatul porni din nou.
— Noi zburătoarele, grăi corbul, sântem mai vechi decât jivinele, deci am vorbit întăi şi am arătat ce se întâmplă. După ce-om spune ce avem de spus, se cuvine să-şi arate părerea şi proştii cei cu patru picioare. Dintre toţi, cei mai de nimic sunt iepurii. Nici căpriorii nu-s mai de samă, măcar că şi-au pus corniţe. Când a fi vorba de primejdie, ei nu cunosc decât fuga. Îi bate puşca, îi spârcuie cânii. Ei fug până ce cad, căci n’au altă apărare şi altă minte. Însă lupii au înţelepciune şi vitejie.
— Dacă-mi îngăduiţi domniile voastre, mormăi lupoaica, eu aşi întreba cine-i şi cum e acel Neamţ cu pricina. Am întrebat pe vulpe la ureche, dar nu mi-a putut da răspuns. Domniile voastre plultiţi cu aripile deasupra a toate şi l-aţi văzut şi pe dânsul, când a cutezat să calce în acest hotar al nostru.
— Fără îndoială că l-am văzut, răspunse corbul. Deci să cunoască toată suflarea din Borza că acel Neamţ are un obraz roşcovan şi ochi mititei, dar îndrăzneţi. Dar mai ales după nas cată să-l cunoaşteţi, căci are un nas cu mult mai mare decât al lui Peceneaga; şi acel nas, cum iese dintre ochi, face un fel de gheb. Aşa că Ţigăncuşile dela curte râdeau de asemenea nas. Dar domniţa Kivi se uita urât la dânsele şi bătea din picioruş. Însă ele nu se puteau stăpâni. Aşa că, la urmă, a râs şi măria-sa, întorcându-se cu obrazul cătră fereastră, ca să n’o vadă el. Când intră în pădure, acel Neamţ pune pe el straiu şi şapcă de pielcică neagră lustruită.
— Bun, acuma l-am înţeles şi l-am însemnat în mintea mea, îşi luă iar rând la vorbă lupoaica, împărăteasa pajură poate prinde în căngile ei o piatră, purtând-o sus şi lăsând-o să cadă asupra lui. Eu şi cu lupanii mei îl putem pândi la petică. Îl aşteptăm când trece singur şi-i sărim în spate.
Miorlăi şi o dihanie mititică.
— Pot sări şi veveriţile în crengi deasupra şi împrejurul lui, stupindu-l.
Dintr’odată tresări un şuier şi freamătul soborului se stânse.
Lângă scorbura tisei celei bătrâne îşi înălţase capul şarpele pestriţ. Şi-l cumpănea încet în laturi şi spre înălţime.
— Voi, paserilor, glăsui el, sânteţi mai vechi decât jivinele. Însă mai vechi decât voi sântem noi, şerpii. Noi sântem înţelepciunea cea dintăi şi cea din urmă a pământului. Noi am scos pe om din raiu, ca să cunoască bucuria şi întristarea, şi noi avem să-l întoarcem înapoi, acolo unde nu-i bucurie, nici întristare. Aşa încât noi ştim mai bine decât corbii şi decât paj urile toate ale neamului Mavrocosti şi ale comorilor de subt pădure. Noi am văzut pe cei mai vechi oameni care au fost aici şi cunoaştem tainele adâncului, unde ard comorile cele dintru începutul lumii, şi cele pe care le-au tăinuit oamenii. Deci lăsaţi-l pe Peceneaga să caute, până ce, la vreme potrivită, îi voiu arăta eu locul cel adevărat. Voi să ştiţi că acea comoară este. Lupu Mavrocosti crede în ea, căci pentru credinţă nu trebuie înţelepciune. Iar Kivi nu crede, pentrucă e mai înţeleaptă decât el. Vine singură la pădure, descălecă, cercetează poienele, zâmbeşte acestor căprioare proaste care se tem de dânsa, grăieşte cu veveriţile, care nu se tem; stă şi ascultă, aşteptând să-i cânte lăutarii cei mărunţei, apoi scoboară prin alte poieni şi rătăceşte până la tău şi până la Duruitoare. Acolo uneori se dezbracă şi se aşează subt spume, ca s’o bată apa care curge de sus. Însă ea nu crede că a umblat în preajma comorii şi a călcat peste comoară; căci ea caută altceva.
Dihăniile, jigăniile şi paserile râseră întocmai ca oamenii.
— Eu socot, urmă şarpele cel vechiu, că şi pajura şi lupoaica pot face spaimă Neamţului, precum s’a spus. Însă Neamţu nu-i om care să-şi piardă firea. Neamţu a mai ucis păduri şi jigănii. Aşa că sunt alte lucruri de făcut împotriva lui, fie cu putere, fie mai ales cu viclenie. Mai întăi trebuie să vă spun că şi Borza singură ştie să se apere. Are atâta întindere, stând revărsată peste atâtea ponoare şi râpi, încât nu se poate încape de pretutindeni şi dintr’odată bătălia asupra ei. Încă n’au lucrat faurii căruţele care să poată intra în asemenea locuri tari; nici n’au născut boii şi caii care să poată sui acele căruţe pe păreţi. Dacă, anul acesta, au curăţit un loc, la anul pădurea îl cuprinde şi îl ia în stăpânire iar. Dacă v’aduceţi aminte, într’un rând, Mavrocosti a vrut să sape iaz devale, unde-i păşunea voastră ori locul vostru de desfătare vara, ori locul vostru de vânătoare. Deci a adus Talieni ş’au săpat, ş’au cioplit piatră pentru stăvilare, au adâncit locul. Şi cum e în astă-noapte, Talienii se bucurau că pun temeiul popreliştii ş’au să dobândească o parte din bani. Iată că spre ziuă au venit împotriva pădurii nouri anume chemaţi; au duruit tunetele; s’au desfăcut puhoaiele şi s’au vărsat în săpătură toate glodurile din toate râpele. Aşa că dimineaţa meşterii tallieni se uitau şi nu mai cunoşteau nimic. Acuma acolo este iar ca mai de demult şi de Talieni nu s’a mai auzit, deşi Lupu Mavrocosti tot n’a învăţat a cătare minte. Mai este, sus, în coasta pădurii, un sat al meşterilor lingurari. Să ştiţi că şi oamenii aceia negri care trăiesc acolo au putere. Au putere nu numai din năcazul şi din mânia lor. Este acolo unul Samur, care-i părinte lui Marandache. Acel Samur scobeşte coveţile cele mai mari care s’au văzut pe lumea asta şi lucrează din briceag linguri cu coada în chip de pasere măiastră. Samur bătrânul a chemat pe babele satului ţigănesc şi s’a stropşit la ele. Iar ele îndată s’au dus pela bordeiele lor şi au căutat frigările, şi, cum a dat ziua în geană de amurg, s’au pus a face vrăji şi a boscorodi. Mavrocosti şi Kivi au să audă de asta şi au să râdă; dar să ştie toţi locuitorii cei noui ai pământului dela cei vechi că vrăjille au putere asupra oamenilor şi asupra lucrurilor, aşa cum au şi stihiile. Deci amestecându-se vârtutea cu viclenia, se va plini voia lui Dumnezeu.
— Să se plinească voia lui Dumnezeu… hotărî pajura din înălţimea ei.
Toate dihăniile, jivinele şi paserile murmurară, cloncăniră şi ţiuiră aceste vorbe.
Semnul balaurului sclipi şi el din stele, în crucea amiezii.
Balaurul de sus răspunde şarpelui de jos, cugetă în sine, cu uimire, Neculai Peceneaga. Se făcuse linişte deplină. Ieruncile îşi ţiuiră fluierăturile lor întrerupte. Din crengile cele mai de sus ale frasinului chiar deasupra lui Peceneaga, bâzâi cucoşelul sălbatic, foindu-şi aripile în jos şi răsfirându-şi coada în sus. Era cea mai sfioasă sburătoare, pe care oamenii n’o văd niciodată ziua. După ce bâzâi, grăi cătră Peceneaga.
— Eu, bade Neculai, nu mai pot răbda atâta tulburare. Îmi iau cele trei găini ale mele şi mă mut la munte.
Îşi răsfiră iar penele şi bâzâi din nou. Abia atunci îi răspunse dela coliba de subt Poiana Vinului, cucoşul lui Peceneaga.
Toate vietăţile adunate se pregătiră de despărţire. Vulpea ascultase cu o mirare pe care şi-o înoia în fiecare noapte, din veacuri, cântarea depărtată dela colibă.
— De ani şi ani nenumăraţi, zise ea cătră sobor, stau şi mă ciudesc fără să dezleg ce taină are cucoşul, de se trezeşte din somn şi cântă. Să zicem că aluneca când mă apropii eu de soaţele lui, care mie îmi trebuiesc foarte, el pricepe şi dă veste de pază. Dar de unde ştie el ceasurile mai bine decât oamenii? Ziua le cunoaştem şi noi, după soare. Dar noaptea, când nici nu-i lună, ce semn primeşte el şi de unde, ca să ştie măsura timpului? Şi cum îşi iese din somnul lui şi dă glas? — Vulpile au să se minuneze de asta până la istovirea veacurilor, răspunse şarpele.
— Dar domnia-ta ştii?
— Eu ştiu, însă nu spun, ca să nu afle oamenii. Dumnealor se pot lăuda cu multe cunoştinţi; asta însă n’o ştiu şi li se ruşinează semeţia. Pot să vă spun numai atât că cucoşul cântă fără să ştie, ca să vă fie uimirea şi mai mare.
La aceste vorbe, soborul se desfăcu. Paserile fâşâiră în zbor. Animalele tipăiră pe cărări şi pufniră prin desimi. După uşor freamăt, poiana se alină. Cornul lunei se arătă printre borbobe de crengi. De pe un sânger, dela doi paşi, huhurezul privi ou ochi de om la Peceneaga şi râse cu spaimă.