Studii serioase arată, indubitabil, că parizienii petrec un sfert din viaţă călătorind cu metroul. Asta înseamnă că un om de 60 de ani pierde 15 ani coborînd cu scările rulante, făcînd coadă la bilete sau, dacă e migrant, sărind pur şi simplu poarta, aşteptînd să vină garnitura şi, în cele din urmă, dar nu la urmă, călătorind într-un picior, cu o mînă spînzurînd de bară şi cu cealaltă ţinută şi ea în sus, să nu creadă călătoarea de care l-a lipit înghesuiala că vrea să verifice dacă sînii sînt sau nu din silicon.
Un asemenea timp enorm nu putea scăpa mai-marilor capitalei, atît de preocupaţi să facă din oraş o Universitate populară. Mai ales că previziunilor despre locuitorii Parisului li se adaugă anual milioanele de turişti, mulţi dintre ei luînd metroul numai ca să nu se poată spune c-au fost la Paris şi n-au mers cu acest celebru mijloc de locomoţie. Drept pentru care, metroul parizian mărturiseşte o preocupare ieşită din comun de a fi un soi de lecţie deschisă, de prelegeri, de conferinţe pe teme de cultură generală. Călătorul străin are astfel şansa nu numai de a economisi ceva euro, alegînd metroul în locul taxiului, dar şi de a se întoarce în ţară cu un an în plus la universitatea care e şcoala vieţii.
Cine trage la un hotel mai acătării la Paris poate obţine, dacă întreabă, fireşte, o hartă a oraşului, editată de unul dintre marile magazine. Preţul publicităţii e enorm. Pe harta respectivă sar în ochi nu Luvrul, nu Turnul Eiffel, nu Bastilia, ci Galleries Lafayette, Printemps. Astfel că, asemenea hărţi sînt un real pericol pentru minţile fanteziste. Există riscul să te întorci de la Paris şi să spui în dreapta şi-n stînga c-ai fost în oraşul Galeriei Lafayette. Pe faţă se află harta Parisului. Pe dos, harta metroului. Ei bine, pentru a te întoarce de la Paris om de cultură, nu-i nevoie să frecventezi Biblioteca Naţională, să urmezi cursuri la Sorbona, şi nici măcar să cumperi magazine săptămînale. E suficient să mergi cu metroul.
În prima zi, cea mai interesantă lecţie pe gratis ţi-o oferă chiar harta metroului. Vei întîlni aici denumiri precum Charles De Gaulle, Franklin D. Roosevelt, Mirabeau, Bastille, Louis Blanc, Pasteur, Iena. Dacă ai ceva şcoală, astfel de nume sînt o excelentă ocazie de a-ţi pune întrebări intelectuale gen: De Gaulle, De Gaulle… unde am auzit eu de numele ăsta? Dacă eşti total analfabet, nu-i obligatoriu să-ţi pui mintea la treabă, răpind-o de la alte îndeletniciri, cum ar fi cea de a trece de porţile metroului fără să plăteşti. E obligatoriu, în schimb, să poţi pronunţa cît de cît corect numele de staţii. Nu de alta, dar oricît de culţi ar fi parizienii, nu vor pricepe în veci din datul tău din mîini că vrei să iei metroul pentru Porte de la Chapelle. Lesne de înţeles ce avantaj mare oferă mersul cu metroul la Paris unui prezentator de ştiri TV din România. După o săptămînă de întrebat, dar şi de ascultat pronunţia corectă, la revenirea în ţară respectivul are toate şansele de a-i face pe telespectatori să se întrebe unde a învăţat atît de bine franţuzeşte.
O minimă cultură generală se impune!
Ca să te descurci în metroul parizian, nu-i obligatoriu să ştii că Louis Blanc a fost unul din membrii Guvernului provizoriu din 25 februarie 1848. Nu-i obligatoriu să nu-l confunzi pe Babeuf cu numele salatei beuf, pentru cei care ţin cură de slăbire. Sînt însă şi cazuri cînd o minimă cultură generală se impune. Şi dacă n-o ai, nevoia de a ajunge într-un anumit loc, şi nu într-unul din partea opusă a oraşului, ţi-o impune s-o dobîndeşti de îndată şi cu orice mijloace.
O staţie de metrou se numeşte Gare D’Austerlitz. Că-i vorba de o gară îţi poţi da seama şi fără să ai habar de limba franceză, ba chiar nici de faptul că Parisul e capitala Franţei, şi nu a Surinamului de Sud-Est. Complicaţiile încep cînd te întrebi – şi e musai să te întrebi – ce înseamnă Gare D’Austerlitz. Luîndu-te după Mersul trenurilor din România, ai fi înclinat să crezi că-i vorba de Gara localităţii Austerlitz. Ştii însă sigur că eşti la Paris şi că Parisul e o localitate. De aici posibila încercare de susținut efort intelectual. Cum de pot fi două localităţi într-una singură? Ceva, adică, în felul unei Matrioşe, unde o păpuşă mai mare conţine o păpuşă mai mică, una şi mai mică etc. Pentru a nu ajunge la concluzia că n-ai ce căuta la Austerlitz, deoarece n-ai bani să ieşi din Paris, e bine să te interesezi ce-i şi cu Austerlitzul ăsta. Și astfel, vrei sau nu, te vei întoarce de la Paris cu o veste trăznet, pe care ţii s-o comunici tuturor cunoscuţilor. Şi anume că, la Austerlitz, Napoleon i-a bătut pe austrieci de le-a sunat apa-n cap.
Denumiri de staţii cultural-artistice au toate metrourile din lume. Rămas doar la atît, Parisul nu şi-ar fi justificat faima de Oraşul luminilor, de Universitate populară fără taxe. M-am referit la denumirile culturale cu sentimentul că ele sînt doar introducerea la cuprins. Sau, ca să fiu mai explicit, doar aperitivul faţă de opera de culturalizare propriu-zisă. De la Louvre-Rivoli pînă la Musée du Louvre fiecare staţie oferă privirii tale însetate de imagini culturale un tablou înfăţişînd un bărbat cu dantele multiple şi pe cap cu o scufie de cămătăreasă zgripţuroaică. Textul de sub portret îţi aduce la cunoştinţă că-i vorba de François Întîiul, Rege al Franţei. Misterul din privirea respectivului, continuă textul, poate fi dezlegat doar dacă dai o fugă pînă la Luvru. Făuritorii acestui mamut publicitar s-au gîndit că un călător străin moare de nerăbdare să dezlege misterul din privirile insului trezit din somn să bea apă şi că, în consecinţă, va lăsa dracului tot ce avea de rezolvat şi se va urca în metrou pentru a coborî la Luvru, a face coadă vreo două ore, a se lăsa scotocit la punctul de verificare a persoanelor de grenade şi de explozibil. Aşa ceva e greu de presupus că s-ar putea întîmpla. Cu toate acestea, plantat în fiecare staţie, tabloul are un rol major în culturalizarea călătorilor. După ce-ai luat cunoştinţă de toate măreţele realizări ale publicităţii, după ce-ai dat zadarnic cu pumnii şi cu picioarele în automatul de Coca-Cola, ajungi inevitabil şi la bărbatul împopoţonat ca o muiere. Mai ales că, spre deosebire de Berlin, la Paris metroul întîrzie suficient de mult pentru a afla că Francisc Întîiul a fost Rege al Franţei între anii 1515-1547.
Ca să-ţi însuşeşti această informaţie culturală, trebuie să ajungi în faţa afişului. Depinde, aşadar, de tine să faci un asemenea efort. Şi, din acest punct de vedere, mai-marii metroului îţi dau o marjă de libertate. Dacă nu vrei şi nu vrei, chiar că poţi sări afişul intelectual, stăruind încăpăţînat asupra altora, cum ar fi cele despre şamponul care-ţi face părul de zece ori mai mătăsos sau salteaua care-ţi oferă şansa unică de a te da de-a rostogolul cu iubita. Şi nu cu una oarecare, ci cu o iubită de top.
Însușirea Culturii de către călători e obligatorie
Dictatorii se disting prin ambiţia de a face fericiţi oameni care ţin morţiş să rămînă nefericiţi. Robespierre voia să-i facă fericiţi pe francezi, obligîndu-i să nu bea şi să nu mănînce în exces, să nu se ţină de femei uşoare şi, la o adică, ducîndu-i la ghilotină. Stalin îi obliga pe ruşi să fie fericiţi pentru c-ar fi reuşit să facă o mie de nituri peste plan, chiar dacă ruşii aceia ar fi vrut să rămînă nefericiţi. Nefericiţi de a se şti stînd cu burta la soare pe plaja de la Marea Neagră, bînd vodcă şi ronţăind covrigei. Mai-marii metroului parizian au şi ei ceva din ambiţia dictatorilor celebri. Ei ţin neapărat să-i facă pe călători dornici de cultură. De aceea, ei au inventat situaţiile în care însuşirea culturii de către călători e obligatorie. În uriaşa staţie Montparnasse Bienvenue, pentru a ajunge de la un loc la altul, trebuie să iei scara rulantă orizontală. Asemănătoare suratelor ei din întreaga lume, scara rulantă se tîrăşte greoaie cale de un kilometru. Dacă ar avea cineva ideea să-i ia un interviu, scara rulantă ar mărturisi, printre gîfîiuri bătrîneşti, cît de greu e să cari cu spinarea, la o asemenea vîrstă, o astfel de povară de oameni şi valize. Pereţii pe lîngă care treci, dus de scara rulantă rulante cătinel-cătinel, sînt plini de învăţături care de care mai interesante. Ziceri despre metrou: Metroul are opere celebre, Metroul în date, Glorioasa istorie a Metroului. Stai cu labele pe balustradă; scara te duce în spinarea-i de cauciuc şi cînd ai ajuns la capăt eşti deja doctor docent în Metrou. Şi asta indiferent că vrei sau nu, deoarece, de-a lungul traseului, n-ai cum să-ţi fereşti privirile. Ele îţi cad automat pe ziceri, chipuri, reclame. Sînt şi-n acest caz posibilităţi să scapi de învăţătura vîrîtă pe gît. Dacă, de exemplu, o iei la fugă pe banda rulantă. Asta presupune însă să n-ai nici un bagaj. Or, e greu de crezut că un călător străin la Paris îşi poate permite să nu care cu el ditamai punga pe fundul căreia se află o pereche de şlapi mai ieftini decît punga.
Pereţii staţiei Monmartre Bienvenue îţi oferă șansa de a te specializa în istoria Metroului. E un domeniu care ţine totuşi de staţie sau, mai precis, de tehnică. Parisul e însă Oraşul literaturii şi artelor. Era greu de imaginat ca, într-o lume a calculatoarelor, mai-marii metroului să nu se fi gîndit şi la poezie. Din cîte se ştie, nici în Franţa, ţară care i-a dat lumii pe Baudelaire şi Rimbaud, nu se mai citeşte poezie. Poate şi pentru că nici francezii nu mai au timpul de altădată.
Nu-i nimic!
Pentru parizieni, dar şi pentru călători, metroul oferă o şansă extraordinară de a lua contact cu poezia. Astfel, în marile garnituri dai cu privirea de tăbliţa cu versuri. Da, nu-i o glumă! Cu versuri, şi nu cu enunţuri gen: Scuipatul interzis! Amendă de pînă la …. sau E strict interzis mîncatul seminţelor! Mai mult, versurile n-au fost plantate la întîmplare, ci pe categorii, ceea ce presupune existenţa unor fini cunoscători într-ale poeziei. Am întîlnit astfel seria intitulată „L’Esprit des rues”, înscriind versuri de Léon Paul Fargue, din volumul Poesies, Editura Gallimard. O concurează cu succes, spre binele culturii noastre generale, colecţia „Poesie contemporaine”, din care am reţinut versurile lui Jacques Roubaud.
Cum înveți pe de rost poezii franțuzești
Pentru a asigura corecta împărţire pe serii şi colecţii, dar mai ales pentru a selecta cele mai frumoase versuri, e absolută nevoie de fini cunoscători ai poeziei. Şi cine poate fi mai bun cunoscător al acestui gingaş domeniu al spiritualităţii umane decît poetul? Astfel că, sînt aproape sigur că metroul parizian are angajaţi şi poeţi. Aceştia au misiunea de a alege cele mai frumoase versuri, de a le transcrie, de a le grupa sub diferite generice.
Şi dacă un călător nu-i interesat de poezie, gîndul lui fiind într-alte părţi, de exemplu, la chestiunea ce se face dacă pică controlorul? Mai-marii metroului s-au gîndit şi la asta. Din cînd în cînd, cîte un tren întîrzie. Se face, evident, aglomeraţie. Şi, stînd într-un picior în vagon, strîns de spatele unei negrese trupeşe şi de burta unui băutor de bere, ce altceva îţi rămîne de făcut decît să citeşti şi să reciteşti versurile de pe pereţi? Pînă le înveţi pe de rost. Şi astfel, la întoarcerea în ţară, cunoscuţii vor vedea, nu fără invidie, c-ai reuşit nu numai să prinzi sezonul de reduceri la Lafayette, dar şi să știi pe de rost fragmente semnificative din poezia franceză contemporană.
Cercetătorii moderni au denunţat cu vigoare ceea ce ei au numit cultura pasivă:
Cititul, privitul la televizor.
Textele de pe pereţii staţiilor şi ai vagoanelor de metrou cer un anume efort pentru a fi asimilate. Şi dacă, Doamne fereşte!, călătorului nu-i stă gîndul la pereţii din jur, singura lui preocupare fiind de a mai privi o dată pantofii pe care tocmai i-a luat de la Lafayette? Sau dacă, din Est fiind, se întreabă cum ar putea să umble în poşeta cucoanei de alături fără riscul de a ajunge la Poliţie? Grave primejdii se profilează astfel pentru Universitatea de sub pămînt care e metroul parizian! Textele riscă să nu fie luate în seamă. Pentru a face faţă acestei situaţii, mai-marii metroului au pregătit o soluţie de rezervă. Ceva asemănător unui al cincilea motor la Boeing-urile de ultimă oră. Dacă pică toate patru motoarele, intră în funcţiune cel de al cincilea, şi aparatul se redresează niţel înainte de a se face ţăndări de pămînt. Ceea ce le dă călătorilor posibilitatea de a mai trăi încă vreo cîteva minute. E vorba de cerşetorii din vagoanele metroului. Principala misiune a acestora e de a culturaliza masele călătoare. Mergeam cu metroul la Paris. Între Montparnasse Bienvenue şi L’Etoile, căreia doctori docenţi şi analişti politici îi mai spun şi Charles De Gaulle, cînd metroul a dat s-o zbughească, uşa s-a dat în lături, cu acel regret al omului întors din drum, lăsînd să se vadă un zdrahon de bărbat în blugi şi flanelă de tăietor de lemne. La piept îi atîrna un cartonaş de plastic cu fotografia personală. Ţinea în mîini o revistă pe care s-a străduit să ne-o citească preţ de o staţie. La sfîrşit, a prins să umble pe culoar pentru a-şi primi ofranda. Nu i-a întins nimeni nici un sfanţ. L-am urmărit cu atenţie. Nu părea deloc afectat în faţa acestei situaţii. S-a retras la fel de demn cum venise. De unde m-a împuns bănuiala că cerşetoria era doar o formă subtilă de a ne vîrî pe gît conţinutul respectivei publicaţii. În realitate, era plătit de către mai-marii metroului. Cît despre călători, m-am convins încă o dată de opţiunea francezilor pentru stînga. Chiar şi cînd sînt călători cu metroul, locuitorii Hexagonului nu admit cultura altfel decît pe gratis.
Culturii tipărite i-a luat locul de îndată cultura audio-vizuală. La staţia următoare s-a ivit în vagon o fanfară. Precedată de zbieretele prosteşti ale trompetei care ţipa deznădăjduită, deşi nimeni n-o viola în grup. După descinderea fanfarei la următoarea stație, în tăcerea lăsată s-au auzit sunetele dulci ale unei viori. Urcase un cvartet de coarde. Și, astfel, pe durata unei singure călătorii cu metroul, un cetățean se umple pe trei sferturi, mai ceva ca un sifon de pe vremuri, cu o veritabilă cultură muzicală. Asta deoarece, de cum se ivește o melodie, cetățeanul se întreabă preocupat:
Ce melodie e?
A cui melodie?
Cine a mai interpretat-o?
Am spus pe trei sferturi, pentru că sfertul cerut de umplere vine abia cînd coboară.
Pentru că doar după ce cobori îți poți întreba nevasta sau iubita despre ce s-a cîntat.