„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Marin Preda, „Reflecţii asupra prezentului” în „Imposibila întoarcere”

În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e îîntîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite ast­fel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia aces­tei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi?

Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atin­gea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le „aranjăm” noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recu­nosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar tre­bui puţin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a po­porului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o aseme­nea situaţie?

Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o între­bare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţă­ranilor din ţara lor? Domnule, eu sînt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sînt indignat: nu-i mai recunosc. Îşi pierd demnitatea. Mîndria lor… Îşi pierd mîndria! Nu mai muncesc ca să-şi cîştige exis­tenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să cîştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormin­tele lor. Îşi dărîmă frumoasele lor case şi construiesc paste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hote­luri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu… Sînt revoltat, domnule… Sînt gonit din propria mea ţară… Sînt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…”

Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipu­lui său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ru­şine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar în schimb puteţi fi mîndri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sînteţi subdesvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit ni­velul fatal şi a intrat în rîndul ţărilor ai căror locuitori cîştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi cîştigat! Sînteţi desvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mîndria spaniolă”…

Dar tragicul poet, după ce mă ascultase cîteva clipe şi pesemne dîndu-şi seama că i se cîntă acelaşi cîntec pe care îl auzise şi răsauzise pînă la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele.