„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Mareșalul Paulus vorbește frumos despre armata română în campania din Est

1. Și totuși Lord of the Rings, din care văd acum ultima parte a trilogiei e tare prin născocirea de basm. Copaci care merg și vorbesc, armate de orci, Orașul Regilor, dihănii înaripate. Nu sînt personaje puternice, nu sînt intrigi psihologice. Atmosfera însă a întregului serial ivită din privirea de sus asupra Lumii, atmosfera de Apocalipsă, impresionează. Cel puțin inși ca mine, dedați la basm, la fantastic.

2. Mă tot sforțez să mă adun pentru o notă eseu despre antipatia lui Antony Beevor față de români în cele două cărți capitale ale sale Stalingrad și Al doilea Război mondial. Combinat cu reportajul lui Grossman despre prizonierii români de după Stalingrad – țiganii lui Antonescu –, ar putea ieși un text interesant privind părerea Lumii despre noi. Firește, din perspectiva antifascismului de tip kominternist, graba cu care ostașii români cad prizonieri strigînd Jos Antonescu! sau fuga lor din calea trupelor rusești pot fi note pozitive. S-ar putea spune că românii – vorba istoriografiei proletcultiste – au înțeles caracterul nedrept al Războiului împotriva Sovietelor și, prin tot ceea ce fac pe Frontul de Est, boicotează Războiul. Eu însă cred că imaginea asta, după mine falsă sau cel puțin tendențioasă, nu dă bine la poporul român. În definitiv, bărbația, curajul, demnitatea nu țin de idealul luptei, cu atît mai puțin de caracterul drept sau nedrept al Războiului, ci de esența firii umane. De aceea, dînd într-un volum de-al lui Paulus despre Stalingrad, în capitolul Scurte considerații despre campania din vara lui 1942, peste niște însemnări cinstite despre contribuția românilor la Campania din Est, mă grăbesc să le transcriu, traducîndu-le:

„Echipamentul material și formarea trupelor aliate erau în chip notoriu insuficiente pentru un război modern; mai ales în condițiile particularmente dificile create de iarna rusească. La asta se adăuga opinia publică puțin favorabilă în diferite țări trimiterii de trupe pe Don și Volga. Să-l faci să înțeleagă – de exemplu – pe un soldat italian că era normal să se bată hăt departe, în fundul stepei rusești – în condiții climatice particularmente grele pentru el – nu era lucru ușor.
A fost mai mult sau mai puțin la fel pentru ceilalți aliați ai noștri.

În același timp, trebuie să fac o mențiune particulară despre contingentele românești care au luptat în rîndurile armatei mele. În mod normal sprijinite de armamentul greu analog celui care sprjinea infanteria germană, aceste trupe, sub comanda ofițerilor lor, s-au comportat într-o manieră categoric curajoasă. Și ele au suportat privațiunile cu o admirabilă rezistență. Principala slăbiciune a trupelor aliate rezida în armamentul lor. Promisiunile de a le livra astfel de armament, făcute lor, n-au fost îndeplinit decît în chip imperfect, sau chiar de loc.”

Poate fi bănuit Mareșalul Paulus de bunăvoință față de militarii români din cauza nevestei, româncă, de viță nobilă. Eu însă cred că e sincer în aprecierile sale. Dezastrul din 19-20 noiembrie 1942 a făcut, sub semnul Rescrierii trecutului din perspectiva Prezentului atoateștiutor, ca marile bătălii ale lui 1942 – Harkov, Rostov pe Don, Sevastopol, Kerci –, bătălii în care românii au luptat alături de nemți, să fie minimalizate, istoricii urmărind evoluția Axei nu pentru a o radiografia la rece, ci pentru a descoperi în întîmplările verii lui 1942 greșelile care să explice dezastrul de la Stalingrad. Dacă la Stalingrad rușii ar fi fost aruncați în Volga, mai mult ca sigur istoricii ar fi scris despre vara lui 1942 ca despre una care făcea fatală victoria.

3. De mai multe ori am scris că gazetăria de succes pornește de la titlu. Eu de exemplu aveam pe vremuri faima de a fi unul dintre cei mai buni dătători de titluri din republica presei. Prin titlu bun, eu înțeleg titlul care atrage, care agață, titlul care sare în ochi și te invită să citești conținutul. Nu mă refer la titlul tendențios, menit a manipula, folosit pe scară largă azi de presa chibițărească politic. Nu mă refer la titlul la mare vogă în prezent, cel pus pentru a obține clickul, de regulă gen Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul, titlul gen etichetă falsă la cîrnați sau la bere. Mă refer la titlul despre care vorbește și Arghezi în tableta Pro Domo din Informația zilei, 1 mai 1943:

„Oricîte fotografii ar tipări, pentru eludarea dificultăților de mesteșug, o sută de clișee nu fac cît un titlu și cît un text. Am povestit, o dată, vizitînd redacția unui mare cotidian din Paris, așteptat în fiece dimineață cu neastîmpăr de două milioane de cititori, importanța atribuită de direcție unui gen de redactori, plătiți foarte scump pentru o singură însărcinare: a unui titlu dinamic. Erau vreo cincisprezece titrieri, retrași fiecare în cîte un cabinet dintr-o aripă a monumentalei redacții în fierbere permanentă și agitați plecînd și întorcîndu-se, apucînd-o pe Sena, alergînd cu metropolitanul sau cu taxiul pe bulevarde. Titlul fericit venea cîteodată de la treizeci de kilometri, prin telefon. Din zece, douăzeci era ales cel mai suculent”.