Maxim Amărîtul! Un text semnat de Sadoveanu în volumul 20 Publicistică, nu altul decît textul unei conferințe ținute după Război, despre Gorki, la ARLUS, îmi amintește că n-am citit nimic despre Maxim Amărîtul, cum și-a zis numitul Peșkov. Una dintre lecturile imprimate în memoria copilăriei e cea a cărții La stăpîn a lui Gorki. Mi-a rămas în minte pentru toată viața scena în care copilul slugă citea despre drumul barbarilor către Roma, întrebînd Unde-i Roma, unde-i Roma cea măreață? Alte amintiri de lectură sînt paginile din Mizerabilii cînd Cosette e trimisă după apă și simte la un moment dat mîna care-i apucă găleata, ceva din Balzac, dacă nu mă înșel, legat de statul la șipot de la dig, ca să se umple nenorocita de găleată cu apă și cărțile de viticultură ale bunicului de la Clipicești. Cît despre Gorki, am cumpărat Copilăriile mele, dar n-am citit-o. Dar cîte n-am citit?
*
Sadoveanu despre Făt-Frumos. Descopăr în publicistul Sadoveanu un dușman neîmpăcat al românismului care nu face nimic. Alături de patriotismul vorbelor goale, denunțat și de Caragiale, între altele urîcios cu trăncăneala de tip moldo-valah, împăcarea românească cu soarta e una dintre realitățile care-l scot din sărite pe Sadoveanu. Scrie marele prozator în Statistică din Dimineața, 15 martie 1937:
„Făt-Frumos acesta – fenomenal personagiu!
Frumos, falnic și nu tocmai inteligent, împresurat însă de toate șansele posibile. Oricît l-ar sfătui prietinii, sau calul năzdrăvan, sau alte animale protectoare, sau Sfînta Vineri și Sfînta Duminică, el totuși izbutește să intre în situațiile cele mai oribile, din care îl scapă alții. Deci nu face nimic înțelept, nici nu depune o muncă stăruitoare; însă toate-i merg din plin, cîștigă la toate loteriile și la urmă dobîndește și zestrea cea mai fabuloasă, împreună cu fata de împărat cea mai splendidă.
Au ieșit prin urmare necăjiți sub lumina primăverii. Zîmbesc imaginației visînd cîntecul cucului. Atunci tot secretul e să știi să te plasezi astfel încît pasărea să-și rostească numele în fața ta sau în dreapta: astfel izbînda îți e asigurată.”
Dacă nu mă înșel, am scris și publicat tableta Făt- Frumos e român.
Ar trebui să verific dacă e așa.
*
Patriarhul și Împrumutul Întregirii. Cît timp stau la coadă la Poștă (avatarurile cotidiene ale românului obișnuit) citesc de pe Ipad (un PDF descărcat aici) despre Împrumutul Reîntregirii din 1941. Am ajuns cu Patriarhul Nicodim în Războiul Sfînt la implicarea Bisericii în acțiunile regimului antonescian, mai precis la Telegrama trimisă de BOR Conducătorului după ce acesta a fost decretat de Rege, Mareșal, și de Hitler, purtător de Cruce de fier. Patriarhul folosește prilejul pentru a-l anunța pe Mareșal c-a contribuit și el la Împrumut, cîntat de el ca o faptă patriotică. Aflu însă că obligațiunile cumpărate prin Împrumutul Reîntregirii puteau fi răscumpărate pînă-n 1971.
Ca să vezi!
Mareșalul era convins că regimul său va dura o veșnicie.
*
Mare lucru nu găsesc. În drum spre BAR, de la Impozite (plătite la Primăria de sector), mă opresc la ambulantul din Piața Amzei. Și-a amenajat spațiul, așa cum plănuia la o întîlnire anterioară. Deocamdată nu e la post. A lăsat cărțile și a plecat. Nu se teme că i le va fura cineva. Cine dracuʼ să fure azi cărți? Se întoarce mușcînd dintr-un sendviș pentru a mă informa că el nu poate fuma dacă n-a mîncat ceva. Ca și mine, ar fi trebuit să adaug, dacă n-aș fi fost obligat să mă strîmb pentru a putea citi cotoarelor cărților din lăzile de carton de pe jos. Mare lucru nu găsesc. Văd, totuși, Copilăria mea de Gorki și dau s-o iau sub impulsul lecturilor din Sadoveanu. După șovăieli, renunț: sînt convins că am deja un exemplar. Cumpăr: Evelyn Waugh Declin și prăbușire. Nu știu dacă o am acasă. Nu mai știu nici dacă am citit-o pe vremuri, cînd mă lovise contagiunea de a citi clasici. De Waugh, am citit o carte cruntă, swiftiană prin cruzimea față de personajele să le zic îndrăgite. Știu că se încheia cu personajul bun la inimă pus să citească din Dickens unui sălbatic din junglă, al cărui ostatic pe viață a ajuns. Merg la finele cărții din mînă. Nu găsesc paginile cu lectura. O cumpăr, deși, sînt convins c-o fac în chip inutil. Mai cumpăr, deși tare mă tem că am cumpărat-o pe vremuri, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Știu c-am citit-o cu creionul în mînă. Exercițiului care e stilul lui Eugen Barbu i se adaugă geniul de a decupa din hectare de poezie postațe pline de rod. Criteriul îl constituie metafora izbitoare, gen eminesciană, metafora mișcării surprinzătoare. Pentru mine, mereu în căutarea inspirației biciuite, relectura cărții, scutite de mîzgălelile anterioare, poate fi o trudă plăcută.