Ferestrele sufrageriei mele de la etajul întîi al miniblocului dau într-o curte desprinsă parcă din telenovelele de mahala tip Mihail Drumeș. În plin centru al Marelui Oraș, peste drum de mîndra clădire a companiei de publicitate, în jurul curții respective, blocate spre stradă de o casă interbelică, prelungită cu o poartă, după care vine blocul meu, stau în cerc alcătuiri între bordeie din 1907 și improvizații din lumea celor fără de adăpost. Chiar sub geamurile mele se înalță acoperișul de tablă al unui șopron. În marginea șopronului, la o adîncime de un metru și ceva, se află un teren asfaltat, ținînd de blocul meu.
Am purces la această descriere de o minuțiozitate balzaciană inutilă, de mult apusă într-o literatură obligată să descrie o realitate standard (ce poate fi de proză rusească într-un aeroport internațional?!), pentru a crea, din start, cadrul în hotarele căruia se va petrece tragedia scrisă parcă de un Shakespeare al mîțelor.
Într-o seară, prin fereastra deschisă de soție, în pofida adevărului că eu mă tem de curent, am auzit dupăituri pe tabla depozitului.
– Sînt pisoii unei mîțe care a născut nu demult, a răspuns soția întrebării mele mute.
Mare iubitoare de pisici, soţia e doctor docent în pisicile din jurul blocului. Din acest punct de vedere, are un tovarăş de luptă în persoana celui care deţine buticul din faţa Publicităţii. Cîndva acesta a fost un duşman feroce al pisicilor slobode din cartier, un fel de Javert al mîţelor. Nu ştiu cum şi cînd a avut loc convertirea sa din duşman în iubitor de mîţe, nu prea diferită de convertirea lui Paul pe drumul Damascului. Sigur e că buticarul o întrece pe soţia mea în materie de iubire de pisici. A adoptat una cînd aceasta a fost lovită de o maşină pe stradă, a cheltuit mulţi bani ca s-o refacă. Zilnic, dimineaţa, înaintea deschiderii, mîţele din zonă se strîng în faţa buticului şi se aşează didactic în coadă, aşteptînd mîncarea.
Soţia duce de mai mult timp o intensă activitate pentru a face din mine, un nepăsător faţă de animale prin educaţia de la ţară, un iubitor de la oraş al acestora din urmă.
Sub acest semn, m-a luat de mînă și m-a pus să urc treptele unei scăriţe de lemn pentru a putea vedea pe fereastră pisoii hîrjonindu-se.
– Ce i-a apucat? Deşi sînt fraţi, se încaieră! am observat eu în tradiţionala ipostază a martorului dintr-o altă lume. Ceva în genul unui extraterestru văzînd doi pămînteni sărutîndu-se pătimaş. Ce i-a apucat? Vor să se muşte?
Doctorală, soţia mi-a explicat că la vîsta aia (o lună), pisoii se încaieră în joacă în cadrul unui program genetic de pregătire pentru războiul care va fi viaţa lor pe stradă.
Am conchis, ca de obicei, că animalele sînt nişte tîmpite, fără a spune asta cu voce tare. Soţia mea ar fi etichetat asta drept jignire de moarte a pisoilor.
În seara următoare, soţia a dat buzna în biroul în care, deşi pusesem toate ceasurile (cinci!) să ticăie interbelic, nu reuşeam să seduc inspirația necesară, pentru a-mi comunica Tragedia:
Un pisoi a căzut de pe acoperişul de tablă pe terenul viran de lîngă blocul nostru.
Pisica mieuna, vorba aia, ca din gură de șarpe
În telenovelă, principala formă de exprimare a tragediei rămîne zbieretul.
Cam aşa ceva se întîmpla şi cu Tragedia de sub ferestrele mele.
Pisoiul chiţăia cît îl ţinea gura.
Pe acoperiş, pisica (maică-sa!) mieuna, vorba aia, ca din gură de şarpe!
Într-un cuvînt, o tragedie sfîşietoare, care nu putea lăsa indiferentă nici măcar inima unui duşman al pisicilor.
În cazul oamenilor, tragediilor le pune capăt intervenţia lui Dumnezeu.
În cazul pisicilor, le pune capăt intervenţia Omului.
Era musai să intervenim.
Pentru a parveni la locul în care pisoiul juca unul dintre rolurile Tragediei feline, trebuia s-avem acces la o ușă închisă cu cheia, de la subsol.
Subsolul, ca și întreg blocul, e disputat, în materie de stăpînire imperialistă, de familia de dedesubt și de familia de deasupra noastră.
Fiecare dintre cele două familii are o cheie de la ușa de jos.
Se înțelege că familia mea – eu și soția – aflată sub stăpînirea celor două Puteri imperialiste din bloc (singura de altfel), n-avem cheie de la ușa de la subsol.
Misiunea mea primită de la soție, a fost să intervin la capul familiei de dedesubt, un demnitar cunoscut al regimului.
A fost un eșec strălucit.
Nu l-am găsit la telefon pe demnitar. Cînd o să cadă și-or începe ăștia să-l hărțuiască, să vezi atunci disponibilitate telefonică a respectivului!
Soția și-a asumat misiunea de a obține cheia de la cei de sus. Ar fi fost mai simplu să ne rezumăm la ei. În primul rînd, pentru că locuiesc aici și sînt lesne de găsit. În al doilea rînd, pentru că sîntem în relații bune cu ei. Cei de sus sînt sălbatici în materie de alte ființe vii decît ei. Pisici, cîini, porumbei sînt dușmanii lor de moarte, ținte ale masacrării fără milă. Cum să mergi la astfel de oameni și să-i rogi să coboare scările pînă la subsol, ca să deschidă o ușă, atîta efort, atîta timp pentru – auzi! Incredibil! salvarea unui pisoi?! Dă-l dracului de pisoi! La tomberon cu el! Soția a avut noroc. L-a găsit pe cel de sus, capul familiei, într-o dispoziție excelentă. Mîncase un ciolan cu fasole, băuse un păhărel de vin, telenovela sa preferată trecuse prin cîteva episoade gen Și-au trăit fericiți pînă la sfîrșitul vieții. S-a învoit să meargă. Au luat pisoiul și l-au predat mamei sale naturale, pisica.
Seara însă, dandana mare.
Tot mieunat reciproc, tot atmosferă de tragedie shakespeareană!
– Iar a căzut Ăla (Pisoiul, adică) de pe şopron?
– Nu, nu e ăla. E altul. Formula cu cei de sus a mers acum mai prost. Capul familiei era indispus. Soţia a luat pisoiul dar nu l-a mai predat pisicii. L-a adus în casă. S-a temut c-o să pice din nou. Şi pînă cînd vom rezolva accesul neîngrădit la curticică, a socotit să-l ţină la noi pe balcon.
– Vino să ţi-l arăt! m-a îndemnat soţia.
Am deschis uşa de la balcon.
Nici urmă de pisoi.
S-a ascuns undeva, după nişte căzi de baie.
Aşa fac pisicile la început, cînd ajung, fortaţe de împrejurări istorice, într-un loc nou. Se ascund atît de bine că nu dai de ele nici dacă arunci în aer locul respectiv.
Pisoiul (era pisică, dar mie îmi place, pisoiul, cuvîntul, pisicuţa trimite la altceva, fără legătură cu tragedia mîţească de acum) şedea ghemuit, tot numai un arc, într-un colţ al balconului, pitit după căzile de baie.
– Nu pun mîna pe el! mi-a explicat didactic soţia. E rău. M-a zgîriat, a dat să muşte. Soi rău.
N-a pus mîna pe el.
A luat o pană şi a început să-l mîngîie cu ea pe cap.
Tragedie: Pisica nu-și recunoaște odrasla
Am închis capitolul pisoi.
– Ce face pisoiul? am întrebat la o zi după. Distinsul fiind subiect principal de conversaţie în casă, alături de starea vremii şi starea politicii.
Pisoiul?! s-a întrebat retoric soţia, pisoiul îşi face de cap. A dărîmat tot ce a văzut cu ochii pe balcon.
Într-adevăr, prin fereastra uşii l-am văzut trăgînd abitir de un cablu.
M-am întors în birou.
Peste cîteva minute, şi-a făcut apariţia soţia.
Cu pisoiul în braţe!
L-a îndemnul ei, l-am mîngîiat şi eu pe căpuşor.
Se dăduse pe brazdă.
De jos, de pe şopron, pe fereastra sufrageriei se aude seara mieunatul unei pisici.
– Trebuie să-l înapoiem mamei! i-am zis soţiei mai ceva ca un Comisar ONU pentru refugiaţi, văzînd cum pisoiul se strînge în braţele soţiei, ca şi cum ar fi la ţîţa mamei. Deşi mănîncă carne, avînd doar o lună, nu s-a eliberat complet de protecţia mamei.
– Duc pisoiul! îmi spune într-o seară soţia şi coboră cu el în braţe.
Peste o jumătate de oră, întrerup lucrul în birou şi merg în camera cu televizorul.
– Ai dus pisoiul? întreb.
– L-am dus, dar n-am cui să-l predau. Nici o pisică nu-l recunoaşte. L-am adus înapoi. Îl mai ţinem un timp pînă cînd se va putea descurca singur în jungla care e strada.
Au trecut cîteva zile. Într-o noapte, pe la 11 și ceva, întorcîndu-mă de la o emisiune Tv, cînd să răsucesc cheia în broasca de la ușa blocului, aud un mieunat sfîșietor.
Nu, nu e pisoiul adoptat de noi.
Mieunatul vine dinspre celălalt trotuar.
Lîngă trotuar e parcat jeepul vecinului.
Mă las pe vine.
Sub mașină nu e.
Urc scara pentru a ajunge în apartament.
Deschizînd ușa, mă lovește mieunatul sfîșietor al pisoiului.
În tăcerea nopții, mieunatul ăsta e sfîșietor. Pînă și un Călău de profesie ar fi sensibil la așa ceva.
Unde s-o fi ascunzînd autorul mieunatului? Din locul în care mă aflu – în fața ușii – pot crede că vine din bloc. Mă aplec peste balustradă. Puțul scării se oprește la parter, pe unde tocmai am trecut. N-are cum să fie acolo. Alarmat de mieunatul jalnic, dau s-o scol pe soție din somn. Ezit însă, și pe bună dreptate. Oricît de tare ar iubi animalele, nu cred că i-ar pica bine să fie trezită din somn (adoarme greu!), pentru a cerceta împreună, în miez de noapte, improbabilul loc în care s-ar putea piti pisoiul.
A doua zi, deschid discuția despre mieunat.
Aflu că o vecină de la subsol, doamnă imobilizată, și-a trimis ajutoarea în căutarea pisoiului. Nu l-a găsit. Potrivit soției, care o citează pe doamnă, care o citează, la rîndu-i pe ajutoare, pisoiul ar fi ieșit de cîteva ori din ascunzătoare, dar de fiecare dată, cînd a dat să-l prindă, a fugit la loc.
– În care loc? întreb, în chip logic.
La întrebarea asta nici una dintre zalele lanțului de comunicare pisoi – subsemnatul – nu poate da un răspuns.
Au trecut cîteva zile.
La un moment dat, mieunatul n-a mai fost auzit.
Nici o ipoteză despre acest eveniment nu e satisfăcător.
L-a găsit mama sa, pisica, și luîndu-l de ceafă cu dinții l-a dus acasă?
L-a călcat vreo mașină?
A pus mîna pe el vreun asasin al mîțelor din vecini?
Într-o zi, întors, la prînz, de la Bibliotecă soţia îmi comunică o nouă veste de Breaking news:
A dispărut pisoiul!
– Care pisoi? întreb, deoarece pe-al nostru îl lăsasem pe balcon, într-un moment care dovedea o tot mai mare îndrăzneală.
– Cum care pisoi? Al nostru.
Acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Oricît de abisal ar fi un pisoi, mi-e imposibil să cred c-a dispărut de pe balcon.
Aflu amănunte.
Ca după un Breaking news!
Mai înainte, prezentatoarea a anunţat tragedia, promiţînd:
Vom reveni cu amănunte.
Şi acum revine cu amănunte de la faţa locului o fătucă descumpănită, toată numai gîfîială, care ne spune ce şi cum, consumînd toate superlativele limbii române pentru analfabeţi.
Soţia a deschis geamul de la balcon, ca să se aerisească. De teamă ca nu cumva pisoiul să se caţere pe geam şi să se arunce de-acolo în gol, l-a luat şi l-a dus în biroul ei. Biroul ei e căptuşit pe margini cu dulapuri de cărţi. Cărțile mele. Sub fiecare dulap e un spaţiu liber.
– L-am lăsat acolo cîteva clipe.
Cînd m-am întors, nu mai era.
S-a ascuns într-un loc în care e practic imposibil de găsit.
Ca să mă aflu în treabă, întreb:
– Sub dulapuri te-ai uitat?
Soţia mi-a aruncat o privire din care se înţelegea c-am întrebat dacă şi-a pus fusta înainte de a ieşi din casă.
– Sigur că m-am uitat.
Nici vorbă.
La orice întîmplare mai neobişnuită din spaţiul public vei întîlni, alături de gură cască şi pe cei care simt nevoia să dea o mînă de ajutor. De cele mai multe ori, făcînd mai mult rău decît bine.
Aşa şi eu.
Continui cu presupuneri absolut inutile.
Inutile, dar şi supărătoare.
În spusele soţiei despre dispariţia pisoiului, se găseşte o importantă doză de admiraţie.
Ceva în genul:
Al Dracului, de ce a fost în stare!
Prin urmare, soţia a tras o concluzie mai grea ca grilajul unei celule după ce arestatul a intrat înăuntru:
Pisoiul s-a ascuns în aşa fel încît nu poate fi găsit.
Anunţul despre dispariţie – pricep eu, punîndu-mi la lucru experienţa a sute de controverse tv în direct – n-a fost ca să-i dau o mînă de ajutor, ci ca să împărtăşesc cu ea admiraţia faţă de ce-a fost în stare pisoiul.
Iar eu, nătărău, fără să dibui adevărata intenţie, m-am apucat să-i dau sfaturi. Lăsînd impresia că pisoiul poate fi găsit uşor. Altfel spus, micşorînd dintr-o dată uluitoarele performanţe ale pisoiului în materie de drăcii. E ca şi cum un călugăr mi-ar fi vorbit despre misterul Focului sfînt de pe muntele Sinai şi eu, în replică, mi-aş fi dat cu părerea c-a fost un incendiu din cauza vegetaţiei uscate.
S-aducem pisica mamă și s-o tragem de coadă, ca să miaune
Sub stăpînirea admiraţiei, soţia îmi explica faptul că pisoiul nu poate fi găsit. Putea să se ascundă oriunde. Sau, mai precis, oridune îi încape capul. Nu ne rămîne decît să aşteptăm. O să iasă el pînă la urmă.
S-a făcut seară.
Pisoiul tot nu şi-a făcut apariţia.
A apărut? întreb eu tot aşa, din nevoia politicioasă de a întreţine o conversaţie.
– Nu, n-a apărut, mi-a răspuns soţia, mai departe fără nici o umbră de îngrijorare.
O umbră de admiraţie nu mi-a fost greu să citesc. În privinţa ascunderii fără cusur, pisoiul se dovedea imbatabil.
Au mai trecut cîteva ore.
Pisoiul tot nu apăruse.
Pe soţie a încercat-o îngrijorarea.
– S-aducem pisica mamă şi s-o tragem de coadă, ca să miaune – am dat să zic eu, dar mi-am dat seama că mă avîntam într-o grafă îngrozitoare. Ceva în genul gafei: Să rezolvăm problema rromilor dîndu-le foc!
Peste nici cinci minute, am văzut-o pe nevastă-mea scotocind după aspirator.
– Ce faci? Ai de gînd să începi curăţenia? m-am interesat eu, deja neliniştit la gîndul unei astfel de iniţiative. Din motive care-mi scapă, am rămas din copilărie cu o duşmănie feroce faţă de momentele în care cineva se apucă de făcut curat în casă.
– Nu, m-a liniştit soţia, fără să ştie starea mea de spirit, asta, încerc să rezolv problema pisoiului. Dacă vîr aspiratorul în priză, zbîrnîitul îl va face să iasă din ascunzătoare. Pentru pisici, zgomotul aspiratorului e ca şuieratul bormaşinii de dentist pentru noi, oamenii. Le zgîrîie nervii.
Zbîrnîitul aspiratorului mi-a zgîriat mie nervii. Nu însă şi pisoiului, socotesc, o dată ce n-a ieşit din ascunzătoare.
A doua zi, înainte de a pleca la Bibliotecă, soţia mi s-a prezentat cu pisoiul în braţe.
– A ieşit singur, a răspuns ea întrebării mute.
Şi uite aşa s-a încheiat un nou capitol din Odiseea pisicească.
Pentru mine a fost o nouă confirmare a adevărului că nu voi reuşi niciodată să pătrund în obiceiurile psihologice pisiceşti.
Sînt convins că nici Shakespeare n-ar fi reuşit.