Chiar dacă ai avea de trăit trei mii de ani, ori zeci de mii de ani, aminteşte-ţi că omul nu pierde decât viaţa pe care o traieşte acum, şi nu trăieşte nicio alta viaţă decât cea pe care o trăieşte acum. Astfel, toţi sunt aduşi la aceeaşi măsură, căci prezentul e acelaşi pentru toţi, deşi cele ce pier nu sunt la fel; şi astfel, ceea ce se pierde pare doar o clipă. Un om nu-şi poate pierde trecutul sau viitorul, căci, dacă nu are ceva, cum i se poate lua acest ceva? Aşadar, la două adevăruri trebuie să te gândeşti mereu: mai întâi, toate lucrurile din vecie au forme identice şi se succed circular, şi nu e nicio deosebire dacă un om vede aceleaşi lucruri într-o sută de ani sau două sute sau într-un timp infinit; în al doilea rând, cel care traieşte cel mai mult şi cel care va muri cel mai curând pierd exact acelaşi lucru, căci prezentul este singurul lucru de care poate fi lipsit un om, dacă e adevărat că acesta e singurul lucru pe care îl are, iar un om nu poate pierde un lucru pe care nu-l are.
Ar trebui să ţinem seama nu doar de faptul că viaţa noastră se iroseşte zilnic şi rămâne din ea o parte din ce în ce mai mică, ci şi, că dacă omul ar trăi mai mult, nu e prea sigur dacă-şi va păstra puterea de înţelegere şi pe aceea de contemplare care ţinteşte la cunoaşterea celor divine şi a celor omeneşti. Căci dacă îmbătrânind ne pierdem minţile, puterea de a respira şi de a ne hrăni, imaginaţia, apetitul şi toate celelalte de felul acesta nu vor da greş; dar puterea de a ne folosi de noi înşine, de a ne îndeplini îndatoririle, de a face limpede deosebirea între aparenţe, de a gândi dacă un om trebuie să părăsescă acum lumea aceasta şi altele asemenea ce necesită o raţiune absolută, toate acestea au disparut deja. Aşadar, trebuie să ne grabim, nu numai din cauză că în fiecare zi ne apropiem de moarte, ci şi deoarece puterea de a concepe lucrurile şi cea de a le înţelege încetează cele dintâi.
De asemenea, ar trebui să observăm că până şi lucrurile care urmează celor produse potrivit rânduielilor naturii au câte ceva plăcut şi atrăgător. De pildă, la coacerea pâinii, coaja unor bucăţi se crapă, arătând altfel decât ar fi vrut brutarul, cu mesteşugul său, dar faptul acesta are frumuseţea lui şi, în mare măsură, aţâţă dorinţa de a mânca. La fel smochinele, atunci când sunt destul de coapte, plesnesc, iar la măslinele coapte chiar apropierea de putreziciune adaugă o anumită frumuseţe fructelor. Şi spicele de grâu care se apleacă la pământ, increţiturile de pe fruntea leului, spuma care ţâşneşte din botul bourilor şi multe alte lucruri – cu toate că sunt departe de a fi frumoase, dacă ar fi să le cercetăm cu severitate – totuşi, ele decurg din lucrurile alcătuite de natură, ajută la împodobirea acestora şi încântă mintea; astfel că, dacă cineva ar simţi şi ar scruta mai adânc lucrurile ce sunt nascute în univers, cu greu s-ar gasi unul care, apărând pe cale de consecinţă, să nu-i pară alcătuit astfel încât să ofere plăcere. Şi aşa el va privi chiar şi fălcile căscate ale fiarelor salbatice cu la fel de multă încântare ca pe acelea pe care le arată pictorii şi sculptorii prin imitaţie; şi într-un bătrân sau o bătrână va putea vedea o anume maturitate şi frumuseţe; şi va putea privi cu ochi caşti drăgălăşenia atrăgătoare a tinerilor; şi multe asemenea lucruri se vor arăta plăcute nu fiecăruia, ci doar aceluia care a intrat cu adevărat în armonie cu natura şi lucrările sale.
Dupa ce a tămăduit nenumarate boli, Hipocrate a căzut la pat şi a murit. Caldeenii au prevăzut moartea multora, şi apoi soarta i-a prins şi pe ei în gheare. Alexandru, Pompei şi Caius Cezar, după ce au distrus complet cetăţi întregi şi în luptă au nimicit zeci de mii de călăreţi şi pedestraşi, şi ei, în cele din urmă, şi-au pierdut viaţa. Heraclit, după ce a speculat atât pe seama focului din univers, şi-a văzut trupul umplut cu apă şi a murit mânjit peste tot cu noroi. Şi păduchii l-au distrus pe Democrit; iar alţi păduchi l-au distrus pe Socrate. Ce înseamnă toate acestea? Te-ai îmbarcat, ai făcut călătoria, ai ajuns la ţărm; coboară. Dacă, într-adevăr, cobori într-o alta viaţă, nu e nevoie de zei, nici măcar acolo. Dar dacă ajungi într-o stare lipsită de senzaţii, vei înceta să fii stăpânit de dureri şi plăceri şi nu vei mai fi sclavul unei alte făpturi care este pe atât de inferioară pe cât de superioară e cea care o slujeşte: căci una este inteligenţă şi zeitate, pe când cealaltă este pământ şi putreziciune.
Nu-ţi irosi restul vieţii cu gânduri despre ceilalţi, atunci când gândurile tale nu se referă la folosul comun. Căci pierzi posibilitatea de a face altceva atunci când nutreşti gânduri cum ar fi: ce face omul acesta, şi de ce, şi ce spune, şi la ce se gândeşte, şi ce pune la cale, şi altele asemenea care ne fac să ne îndepărtăm de supravegherea propriei noastre puteri cârmuitoare. Atunci, ar trebui să căutăm în şirul gândurilor noastre şi să înlaturăm tot ceea ce e nefolositor şi fără ţel, dar mai presus de toate simţămintele de curiozitate fără limite şi cele răuvoitoare; iar omul ar trebui să se folosească pe sine pentru a gândi doar la lucrurile despre care, dacă ar fi întrebat dintr-o dată: la ce te gândeşti acum? Ar răspunde, cu deplină sinceritate, la cutare sau cutare lucru, astfel încât din vorbele sale ar reieşi limpede că totul în el e simplu şi binevoitor, aşa cum îi şade bine unui animal social care nu se gândeşte deloc la plăceri sau bucuriile simţurilor, nici nu e duşmanos, pizmuitor sau bănuitor, nici nu are alt gând pentru care să roşească dacă ar spune că-l are în minte. Căci un om care e asfel şi care nu mai amână clipa în care să se numere printre cei mai buni este ca un preot şi un trimis al zeilor, folosind zeitatea sădită înlăuntrul său, care îl face să nu fie molipsit de plăcere, rănit de vreo durere, atins de vreo insultă, îl face să nu simtă nicio nedreptate, să fie luptător în cea mai nobilă dintre lupte, unul care nu poate fi copleşit de nicio patimă, pătruns de dreptate, acceptând din tot sufletul tot ceea ce i se întâmplă şi îi este sortit ca partea sa; şi care rareori, în caz de mare nevoie şi pentru interesul general, îşi închipuie ce zice, face sau crede un altul. Căci doar ceea ce-i aparţine lui reprezintă subiectul activităţii sale; şi se gândeşte mereu la ceea ce i se hărăzeşte lui din totalul lucrurilor, faptele sale sunt drepte şi e încredinţat că partea care îi revine lui e bună. Căci fiecare îşi poartă cu sine soarta ce i-a fost urzită şi aceasta îl poartă cu ea. Iar el îşi mai aminteşte că fiecare animal raţional e ruda sa, şi că a avea grijă de toţi oamenii e un fapt potrivit cu natura omului; şi un om nu ar trebui să se ia după opinia tuturor, ci doar după a celor care trăiesc dupa rânduielile naturii. Cât despre cei care nu trăiesc astfel, el se gândeşte mereu la ce fel de oameni sunt la casa lor şi în afara acesteia, atât ziua cât şi noaptea, şi ce sunt, şi împreună cu cine duc o viaţă întinată. Astfel, el nu preţuieşte deloc laudele venite de la asemenea oameni, de vreme ce nu sunt mulţumiţi nici de ei înşişi.