Locomotiva a fost lăsată să tragă un pui de somn

Grăsuța

Grăsuța și-a potolit foamea.

Nu se mai repede la oală. Din când în când se duce totuși la locul faptei, înșfacă un os, îl înfulecă și iar se depărtează.

Mulțumită, s-a așezat cu botul pe labe.

Deodată, îi vine chef să latre pe cineva.

Pune ochii pe un ins cu fes și flanel, care se îndreaptă spre Marele Bulevard fluierînd vesel și ținând în mînă o pungă de plastic găurită.

Grăsuța îl hămăie nițel. După care se întoarce la locul ei cu satisfacția datoriei împlinite.

Datoria de a-i lătra pe cei considerați de ea că sînt de condiție proastă!

Peisaj de toamnă

Dimineață de toamnă în Marele Parc.

E unsprezece.

Ora cînd aleile lasă să se vadă doar mame tinere cu landouri, pensionare blînde supraveghindu-și nepoții să nu mănînce nisip pe ascuns și, ici-colo, cîte un gură-cască fără serviciu.

Lucrătoarele primăriei prășesc harnice un strat de garoafe. Le dă indicații o tînără ingineră, elegantă, în fustă lungă, care lasă să se vadă, totuși, glezna fină, prinsă în ciorap negru, cu desen.

Frunzele se desprind de pe ramuri și cad șovăitoare pe asfalt.

Nu par convinse că e bine ceea ce fac.

Pajiștea din jurul monumentului a chelit pe alocuri.

O bătrînică sfrijită, purtînd pe post de pălărie o tichiuță cu marginile întoarse pe dos, pășește printre porumbeii agitați din scuar cu mîinile ridicate în sus, ca și cum s-ar preda.

Oprite în loc, două tinere fără preocupări imediate urmăresc scena și nu trag nici o concluzie mai importantă.

Pe aleea centrală, roasă pînă la pietriș de ploile recente, trec jandarmi ducînd cafele fierbinți în pahare din plastic rece.

Pe o bancă întoarsă cu spatele la lume, ca și cum i-ar fi rușine, doi îndrăgostiți se sărută tandru, în acord cu petele de lumină presărate în jurul lor.

Un pui de veveriță, oprit mai încolo, îi privește o clipă și dispare, dintr-un salt ager, în rămurișul copacului care-și întinde crengile ocrotitoare deasupra locului. S-a convins!

Haltele pentru ciuperci

Ciupercile pentru export în Federația Rusă sînt colectate de șefii cîtorva halte de pe ruta Salva – Vișeu.

Firma care le achiziționează de la culegători s-a gîndit să facă economii de personal.

Într-o haltă de pe o astfel de linie nu e cine știe ce de treabă. Șeful haltei, singurul lucrător, de fapt, trebuie să iasă de două ori pe zi, cînd se duce și cînd se întoarce trenul, din căsuța sa de cărămizi afumate, ținînd fanionul în mînă și să sufle în țignal cînd toți cei de pe peron s-au urcat în tren. Pentru o sumă nici prea mare, nici prea mică, șeful haltei a putut deveni astfel și colector de ciuperci. Cînd trenul oprește în haltă, scîrțîind din toate încheieturile, de parcă ar vrea să verifice dacă le mai are, culegătorii coboară în fugă, aproape sărind pe peron, se reped la ghișeul deasupra căruia scrie Punct de colectare. Numărați-vă banii după ce i-ați primit. Plîngeri ulterioare nu se primesc! și predau ciupercile.

Trenul nu poate sta în haltă cît timp ar cere operațiunile de vînzare-cumpărare:

Cîntărirea ciupercilor, calcularea sumei, eliberarea chitanței.

Culegătorii se mulțumesc, la ducere, cu predarea coșului, în schimbul căruia primesc un bon cu un număr. Se urcă în tren, împinși și de agitația șefului de haltă, care-și consultă îngrijorat ceasul de la mînă, și merg pînă la Vișeu.

La Vișeu, trenul stă jumătate de zi.

Locomotiva cu abur, una dintre puținele de acest gen rămase în circulație, e desprinsă de garnitură și dusă la depou. Aici i se verifică roțile, osiile, calitatea aburului și e lăsată să tragă un pui de somn, evident, după ce a fost spălată cu săpun.

Culegătorii de ciuperci își omoară timpul mergînd în sus și-n jos pe singura stradă de care dispune Vișeul, intră în singurul lo­cal din orășel, barul La Mimy și viitorul ei soț, ca să bea o tărie. După cîțiva ani de stat o întreagă după-amiază în orășelul ăsta prăpădit, unii au sfîrșit prin a se însura cu o localnică pe care n-o lua nimeni de nevastă, iar alții, prin a ajunge alcoolici incurabili.

Seara, iau trenul înapoi și, la halta unde au lăsat coșul, coboară pentru a afla greutatea ciupercilor predate. Apoi, se urcă iar gră­biți în tren și merg pînă la Salva. A doua zi iau din nou cursa de Vișeu, coboară la halta unde au lăsat ciupercile, pentru a încheia penultima etapă a afacerii: calcularea sumei. Din nou se suie în tren, merg pînă la Vișeu, pentru a reveni la haltă, ca să ia banii și chitanța.

Prea mulți bani nu ies din tărășenia asta, dacă ne gîndim la cît timp pierd culegătorii de ciuperci.

Firma colectoare cîștigă un pic mai mult.

Adevăratul cîștigător e însă SNCFR-ul, mai precis Regionala Cluj. Biletele luate de culegătorii de ciuperci au făcut ruta Salva – Vișeu una dintre cele mai rentabile din țară.

Grup statuar

Marele Bulevard se întinde de la cotul liniei de tramvai pînă la Academia Militară.

Chiar în fața Academiei se înalță un grup statuar dedicat osta­șilor români căzuți pe toate cîmpurile de luptă posibile.

Grupul numără trei inși din bronz, meniți a ilustra ideea de Victorie dobîndită prin jertfă eroică.

Unul ține în mînă o pușcă din care iese o șpangă, iar un altul se pregătește de vreo cîteva decenii să arunce o grenadă căreia, probabil, nu i-a scos cuiul, odată ce nici acum n-a explodat.

Cel din mijloc flutură deasupra căștii o panglică.

Vrea să-i dea semn unuia din celălalt capăt al Marelui Bulevard să nu-l mai caute ca prostu’.

E aici!

Scandal cu eleve

Cîteva eleve dintr-a unsprezecea vor să ajungă în Centru.

Ca să prindă loc în maxi-taxi, s-au urcat la penultima stație și, ajunse la capăt, refuză să coboare.

Coada de aici, colosală și, mai ales, nervoasă, se revoltă.

— Să le dăm jos! – strigă toți.

Sfîrîind ca o tigaie încinsă, mașina trage în dreptul primilor inși de la coadă. Dintre aceștia se desprinde un cetățean înalt, cu o căciulă și mai înaltă, care, interzicînd celorlalți să se urce, deschide larg ușa:

— Dați-vă jos imediat! Nu vă e rușine?! Sunteți gogeamite muierile, puteți ajunge în Centru și pe jos!

Fetele, nici gînd să coboare. Stau pe scaune țepene, cu privirile înainte și capul vîrît între umeri. Doar ușoara roșeață din obraji le trădează emoția care le-a cuprins. Voinic și el, descheiat la șuba de vînător polar, cu fularul atîrnîndu-i, șoferul a coborît în mijlocul călătorilor pentru a se explica. El n-are ce să le facă. A încercat să le convingă cu vorba bună, dar ele s-au prefăcut că nici nu-l aud. Nu le poate da jos cu forța, că-i fac raport pentru hăr­țuire sexuală.

Prin ușa larg deschisă, cei din față continuă să se oțărască la bietele fete.

O cucoană trupeșă, cu un fes de lînă împletit în casă, le amin­tește că școala le dă o anume educație.

Toate numai o respirare, pentru că nu mai știu ce să facă, fetele
nu-și amintesc nimic.

Stau pe scaune ca paralizate.

Dacă s-ar putea, ar intra în pămînt.

Nu se poate însă.

Sunt în maxi-taxi.

Pămîntul e mai jos, la vreo jumătate de metru.

Iar în podea n-au cum să intre.

E din metal.

Un alt bărbat, mult mai energic, taie nodul gordian:

Sare în mașină și trage de una.

Toate celelalte, roșii la față, coboară imediat, strîngînd servie­tele la piept.

Sub acoperire, la bairam

Restaurantul La Românu’ duduie din toate compartimentele și departamentele care-l alcătuiesc. Sala mare, rezervată pe vremuri meselor festive din finalul conferințelor județene de Partid, a fost împărțită în două printr-un glasvand. Într-o sală, cei de la Oficiul de șomaj sărbătoresc ziua de naștere a contabilei-șefe. Dincolo de sticla brobonită, Asociația de luptă pentru libertățile cetățenești îi premiază pe cei distinși la capitolul civism.

Costache Cîmpureanu a făcut afacerea vieții sale cu sala mare a restaurantului, cea mai dihai din oraș. Ușile larg deschise dau în grădină, astfel încît petrecăreții se pot retrage cînd vor la adăpos­tul boscheților plantați aici dinadins. Unii pot bea astfel un păhă­rel în plus, feriți de privirile șefilor de la Resurse Umane. Alții pot păcătui fără probleme. În ultima lună, restaurantul a fost supra­încărcat cu mese festive, banchete, serbări ale zilelor de naștere. Au organizat bairamuri: RENEL, DISTRIGAZ, Casa Județeană de Asigurări de Sănătate și Autoritatea pentru Mormîntul Eroului Necunoscut.

Sînt, toate, instituții de stat. Petrecerile au căpătat un avînt năprasnic de cînd Centrul a trimis o notă prin care conducerilor li se punea în vedere să cheltuiască de urgență banii rămași din exercițiul bugetar pe anul în curs, pentru că altfel nu numai că-i vor pierde, dar, mai mult, vor fi și sancționate pentru proastă gos­podărire a cotei repartizate.

Pentru prăpădirea banilor, fiecare instituție s-a gîndit la cea mai rapidă și mai eficientă soluție: banchetul.

La Șomaj, bairamul dă în clocot.

Toată lumea s-a ridicat de pe scaune ca să se prindă într-un dans la modă în Europa, adus în urbe de Nelu Caragea, gardero­bier la un club privat din Roma. E un dans al dracului, recunoaște însuși șeful Oficiului, care și-a dat jos haina și e pe cale să-și scoa­tă și cureaua.

— Totuși – ține el să adauge –, sîrba noastră e mai bună!

Partenerii trebuie să treacă unul pe lîngă altul ca și cum nu s-ar ști și, deodată, ca la un semn, să-și lovească șoldurile. Chiar și femeile serioase ale Oficiului, cele pe care nu ți le poți imagina altfel decît la birou, primind, acre, cereri de ajutor social, se zben­guie amuzate, scoțînd țipete de încîntare cînd bărbații le ard un șold zdravăn, de sunt cît pe-aci să cadă în patru labe.

În cealaltă sală continuă premierea cetățenilor exemplari. Prin glasvand, petrecerea de dincolo ajunge pînă aici fără pic de respect față de acțiune. Cei de la prezidiu se străduiesc să rămînă sobri, deși, fără voia lor, picioarele bat podelele mărunt-mărunt.

Asistența e verde de invidie.

Ce n-ar da cetățenii exemplari să fie dincolo, zvîrlind din picioa­re ca niște mînji și chiuind strașnic, în loc să stea aici și să asculte discursuri plictisitoare!

Din cînd în cînd, dansînd de-a-ndăratelea, cîte un petrecăreț de la șomaj deschide ușa cu fundul și se trezește brusc în atmo­sfera sobră.

— Pardon! – strigă el și, fără să se întrerupă, se întoarce în sală, care-l primește cu chiuituri.

Cîțiva clienți ai hotelului au ieșit pe scări și chefuiesc la combi­ne muzicale portabile.

În sălița de Protocol, amenajată pentru membrii Biroului Județean de Partid, se vede mîncînd un ins.

De unul singur.

Nu-l tulbură petrecerea care bubuie în întreg restaurantul.

N-o ia în seamă nici pe ospătărița Vasilica, a cărei fustă scurtă electrocutează pe loc orice privire de bărbat de la 14 ani în sus.

E un inspector de la Garda Financiară, aflat la bairam sub aco­perire de petrecăreț singuratic?

Nu, e un agent de vînzări al unei firme de Servicii funerare, venit de la București după ce o vrăjitoare i-a prezis patronului că în partea asta a țării va izbucni o molimă cumplită.

De Ziua Unirii

În întreaga țară s-a sărbătorit cu fast Ziua Unirii.

Cu acest prilej, s-au servit, pe gratis, poporului patriot:

• – 21.552 de sarmale;
• – 10.000 de porții de cîrnăciori cu fasole;
•  – două tone de vin vărsat.

Au fost confecționate:

• – 7 milioane de insigne;
• – 5 milioane de baloane cu Hora Unirii întinsă peste ambele maluri ale Milcovului, împreună cu interdicția de a le sparge înainte de miezul nopții;
• – 2 milioane de căni cu toartă tricoloră;
• – o butelcă de forma României Mari, pentru a fi oferită cadou Președintelui țării.

Nuntă săracă

Aici, la marginea orașului, primăvara a venit mai de mult.

Acum, spre sfârșitul lui aprilie, e deja bătrînă, deși se străduie să
n-o arate. Ici-colo, se văd semnele trecerii către vară. Nu mai stă în aer gingășia aceea de început, cînd vîntul e subțire și se teme să nu spulbere florile. Frunzele s-au statornicit pe deplin în verdele lor clasic și lucrurile și-au pierdut exaltarea noutății.

Totuși, au înflorit de curînd vișinii, îmbrăcați într-un roz transparent, ca și cum ar fi ieșit din case în furouri.

Căsuțele mahalalei s-au ascuns sub întinderea copacilor bătrîni.

În curțile largi, cu straturile de zarzavat proaspăt afînate, au fost scoase și acoperite cu ziare mesele lungi, de vară. Boschete cu frunze pale, ca niște batiste de demoazelă, aruncă pe deasupra brațe subțiri, nevîrstnice.

E duminică după-amiază.

Mahalaua dă peste margini de atîta viață.

De sub boschete vin zvon de glasuri și clinchete de pahare. Dacă te salți pe vîrfuri, poți vedea, peste gardul proaspăt vopsit, oaspeții stînd țepeni de-a lungul mesei și gospodina, ostenită, trăgîndu-și sufletul pe un scaun, pentru cîteva clipe. Sub ritmul unui magnetofon cu difuzoarele (boxele) spînzurate în nuc, un băiat și-o fată schițează un dans modern, întorcîndu-și unul altuia spatele și, din această cauză, bătînd din palme. Flutură în cerul înalt, ca un steag inutil, fumul focurilor de la Coșul trei. Pe banca de la poartă, un paznic cafeniu moțăie plictisit. Zumzăie alături tranzistorul, cu bateriile legate pe deasupra cu o batistă. Un băiețaș în trening cu dungă roșie bate zdravăn într-o poartă de fier.

— Marinică, fără frică! – zbiară el la cel dinăuntru, care bușește o minge de peretele casei.

Peste poarta de vizavi sare tăcut un cîine lățos.

În curte, la masa lungă, se petrece. Pus pe tocul ferestrei, un patefon uriaș se învîrte întruna, neobosit, producând lălăituri folclorice.

În curtea interioară a celor cîteva blocuri plantate aici s-a în­firipat o nuntă.

Alaiul puțin, alcătuit doar din vreo opt inși, e condus de o muiere grasă, care mărunțește pămîntul cu călcîiele, cătînd în jos, parcă să vadă ce iese din această tocare a asfaltului, și ridicînd privirile uneori, într-o zvîcnire de trufie. Sub mîna țeapănă, întinsă ca un braț de felinar, se învîrte iute, asemenea unui titirez, un slăbănog într-un balon cenușiu, lung pînă la călcîie, nițel stingherit de ce se întîmplă cu el în acele momente.

Cîțiva metri în urma lor, o femeie mai în vîrstă, într-o pereche de blugi cu franjuri, ridică pe rînd picioarele, fără chef, ca într-un mormăit dansant.

Încheie alaiul doi lungani cu acordeoane, care desfac burdufuri­le într-o mișcare amplă, de parcă ar vrea să le arate mațele.

Aținîndu-se în urma lor, un dulău cu o ureche ruptă se întrea­bă dacă merită osteneala să-i latre.