La hotelul din Phuket, în Thailanda, întorcîndu-mă noaptea tîrziu din oraş, găsesc pe pat un plic lunguieţ. Nu-mi fac iluzia că ar conţine o sută de dolari. Deşi, judecînd după răsfăţul de care se bucură turiştii în Thailanda, e posibilă şi o asemenea drăcovenie: Gazdele să-ţi ofere o sută de dolari pe de-a moaca!
Nici nu cred că ar putea fi o epistolă de acasă.
Curios, deschid plicul. Înăuntru, pe o coală cu antetul hotelului, o scrisorică începînd cu Dear Ion, ceea ce nu lasă nici un dubiu că mi-e adresată personal. De-a lungul şi de-a latul călătoriilor peste hotare, m-am obişnuit cu obiceiul hotelurilor, puse pe vînat clienţi, de a întreţine o intensă corespondenţă cu locatarul vremelnic al camerei. De regulă, primeşti astfel de epistole la aniversare, cînd managerul general în persoană ţine să te felicite c-ai ales hotelul condus de el şi nu pe cel condus de colegul său de liceu, ajuns la rîndu-i manager la un alt hotel. Scrisoarea de la Club Andaman Beach Resort mă pune pe gînduri. De pe la prînz aflasem că mîine dimineaţă vom pleca într-o călătorie pe mare. Nu era prima de acest fel. Adică, nu era prima călătorie înfăţişată de ghidă drept fabuloasă, extraordinară, unică în viaţă. Astfel că aşteptam voiajul de a doua zi fără nici o emoţie. Epistola m-a făcut să tresar. Ea suna cam aşa:
„Dragă Ion,
Mîine vei pleca în cea mai extraordinară aventură a vieţii tale: vizitarea cavernelor din Phang Nga Bay în canal. Te aşteaptă multe satisfacţii, dar şi multe încercări. Îţi urăm să le faci faţă cu bine.
Semnat: Conducerea hotelului.“
Mă familiarizasem cu această şmecherie a thailandezilor, pe care aş porecli-o înfricoşarea turiştilor, truc bazat pe o subtilă cunoaştere psihologică a călătorilor veniţi din Occident. Oameni pentru care o vacă e ceva înfricoşător, iar un bou, ceva paralizant, cum ei sînt obişnuiţi cu pisica şi cu pechinezul. Nu mă mai confruntasem însă cu o astfel de împrejurare:
Însăşi înalta conducere a hotelului să mă avertizeze, în scris, asupra pericolelor care mă pîndesc în călătoria de mîine!
Cu toată experienţa mea în materie de aventuri peste hotare, m-am culcat uşor neliniştit de ce urma să traversez a doua zi în materie de destin.
O experienţă de neuitat
Am plecat în călătorie dis-de-dimineaţă, pe la 6:00. După micul dejun, luat într-o sală pustie, deoarece nu vedeam turist atît de nebun încît să dea o grămadă de bani ca să se scoale cu noaptea-n cap (şi-n vacanţă fiind!), ne-am urcat în microbuz şi, după vreo jumătate de oră de mers, am ajuns la un mic port a cărui tabelă îl denunţa ca numindu-se Laem Sai. Ţinîndu-se printr-un lanţ lîngă debarcaderul de scîndură, o pirogă cu motor. Binecuvîntaţi de faimoasele veste de salvare, descindem în pirogă, care ne duce în larg, pînă la un vas pe care scrie Sea Cave Canoe. Ambarcaţiunea e dotată cu o platformă la care ajungi urcînd inevitabilele trepte ale unei scări la fel de inevitabile. Două rînduri de scaune şovăie în faţa unei posibile definiri. După cum sînt legate de bord, le-aş putea considera utile pentru a putea scuipa în mare fără prea mare efort, doar prin simpla întoarcere a capului. După masa lungă din mijloc, cu farfurii încărcate cu banane, le-aş putea pune sub semnul scaunelor din jurul unei mese. Pe platformă, dăm peste alţi cinci turişti: doi coreeni şi trei francezi. Amintindu-mi că la urcarea în pirogă ghida a prezentat un teanc de bilete, îmi dau seama că-i vorba de o excursie în grup. Mă confirmă imediat ghida, însufleţită de ambiţia unui discurs. Pricep că această călătorie, asupra căreia m-a avertizat epistola de azi-noapte, se intitulează Sea Cave Canoe. E un serviciu oferit celor veniţi să facă plajă în faimoasa provincie Phuket. Itinerarul nostru e următorul: Laem Sai, insula Panak, Jone Cave, insula Hong şi retur.
Pentru a fi mai convingătoare, ghida ne înmînează un pliant turistic, varianta scrisă a cuvîntării sale ţinute liber, fără telescript. Lectura documentului îmi îmbogăţeşte cunoştinţele dobîndite deja din scrisorica găsită în cameră. Din toată poliloghia de rigoare – amănunte privind condiţiile acestei călătorii – mă izbeşte sloganul: „Va fi pentru dumneavoastră o experienţă pe care n-o veţi uita în veci“.
Gîndindu-mă la avertismentele voalate din epistolă, precizarea că nu voi uita în veci această experienţă n-are menirea de a mă linişti. O experienţă pe care n-o poţi uita e, de exemplu, o blenoragie contractată după prima experienţă sexuală sau supravieţuirea dintr-o catastrofă aviatică, după ce Boeingul s-a făcut ţăndări. Nu-i exclus să fie vorba şi de o experienţă pozitivă. Ca, de exemplu, cea a unei nopţi pe gratis cu Claudia Schiffer. Sau cea a cîştigării la Las Vegas a unui milion de dolari. Cînd e vorba de experienţe de neuitat, nu cred că-i bine să te hazardezi în pronosticuri. Surprins de aceste învăţături, mă las în voia organizatorilor. Odată porniţi pe mare, ambarcaţiunea cade sub stăpînirea a şase thailandezi în maiouri, pantaloni scurţi şi, evident, desculţi. Cu o agilitate pe care am remarcat-o de-a lungul şi de-a latul Thailandei la toţi lucrătorii din turism, respectivii scot de prin cutii luate cu cîrca de pe pirogă sticle de Coca-Cola, termosuri cu cafele, pungi cu alune.
Am halit cu inocenţa omului primitiv
Întinse pe masă, respectivele delicii, alăturate bananelor, sînt la dispoziţia gurilor noastre. Ne năpustim să dăm totul gata cu deplina inocenţă a omului primitiv. Spun asta, deoarece, aşa cum aveam să aflu mai tîrziu, călătoria a costat o sută de dolari de persoană. Pînă la omul primitiv n-ajunsese nici măcar sub forma unei brize conştiinţa valutei forte. De aceea am precizat că ne aflam într-o fericită inocenţă de locuitori ai lumii preistorice. Nu ştiam că mîncam pe banii noştri. Credeam că respectivii thailandezi traversau o criză de ospitalitate iresponsabilă.
La un moment dat, cufărul plutitor se opreşte. Apucaţi de o febrilitate neliniştitoare, cei şase thailandezi coboară scara şi încep să umble la nişte frînghii, sub care descopăr, înfăşurate ca nişte inşi răpiţi de triburile sălbatice, şase pirogi. E momentul ca ghida să ne ţină un nou discurs. Bătăile ei din palme ne obligă la ciulirea urechilor. Esenţa cuvîntării sale e următoarea. Peste cîteva clipe vom porni în minunata, de neuitat, aventură numită vizitarea cavernelor. Cu ajutorul pirogilor vom pătrunde prin găurile din stîncă, pentru a ajunge în nişte locuri rămase aşa de milioane de ani şi cu şansa de a se păstra la fel încă vreo sută de milenii de acum încolo. Operaţiunea se anunţă extrem de dificilă. Fiecare dintre noi va fi repartizat unui thailandez responsabil cu preşedinţia pirogii. Trebuie să-l ascultăm fără crîcnire, deoarece pătrunderea prin găurile cu pricina presupune îndeplinirea unor condiţii draconice:
Să nu vorbim tare: Riscăm să ne cadă în cap un perete de stîncă.
Să nu ne foim: Piroga s-ar putea răsturna.
Înfricoşaţi cît de tare posibil, mai precis pe cît dibuia Autoritatea Naţională de Turism a Thailandei că ne va face să uităm de suta de dolari, luăm loc în pirogi. Nimeresc într-una condusă de un tînăr vînjos, care era să mă dea gata pe parcurs, întrebîndu-mă ce mai face Hagi! Cum eu habar n-am de viaţa şi activitatea fotbalistului nostru naţional, tînărul mă informează pe larg despre personalitatea lui Hagi, în timp ce înfige profesional vîsla în apă. Înaintea unei găuri se opreşte. Întrebării mele mute îi răspunde că trebuie să aşteptăm momentul cînd apa ne loveşte, pentru a ne putea strecura în borta din faţa noastră. Acelaşi lucru e spus şi celorlalţi membri ai grupului, pe care îi descopăr aşteptînd în pirogile din jur. În fine, ca la un semnal, ne punem în mişcare. Deoarece gaura e joasă, thailandezul îmi face semn să mă lungesc pe spate ca să nu dau curs proverbului cu izbitul de pragul de sus. Din toate punctele de vedere, străbaterea găurii respective ar trebui să mă sperie. Eu însă, care am citit în prospect că viaţa mi-e garantată, nu împărtăşesc starea asta. Unul din franţuzii aflaţi în piroga din spate a luat în serios comedia turistică. Îl simt, chiar de la distanţă, mort de frică. Pentru a ridica la un înalt nivel vîrîtul în sperieţi, stîncile pe sub care trecem sînt pline de lilieci.
Marinarii devin ospătari
La întoarcere, nu mai văd nici unul. Presupun că şi respectivii lilieci erau angajaţi cu ziua ai Autorităţii Naţionale de Turism. Contra cost, ei năpădeau stîncile la ivirea turistului străin, după care, strîngîndu-şi aripile, o ştergeau la o bere, pînă la ivirea unui nou grup de turişti. Ochiul de apă în care pătrundem nu mă impresionează cu nimic. E înconjurat de colţi calcaroşi şi de copaci zdraveni arătîndu-şi muşchii rădăcinilor. Thailandezul nu conteneşte a mă îndemna să nu uit niciodată priveliştea din jur. Nu-l contrazic. Nu de alta, dar sînt un om politicos. Repetăm figura asta cu încă una dintre găuri. Cînd ghida crede că ne-am cutremurat suficient, punem capăt fîţîitului prin grotă şi ne întoarcem la vapor.
După urcare, thailandezii, care au reuşit să înfăşoare la loc pirogile, se transformă rapid în ospătari. Ca prin farmec, pe masa din centru apar trei feluri de mîncare. Înţeleg din prospect că prînzul e inclus în preţul biletului. În timp ce halim, vasul ajunge la o insulă dominată de stînci banale. Ghida ne spune că vom coborî, vom face plajă (de ieri ni s-a sugerat să luăm cu noi costumul de baie şi prosopul), după care, într-o jumătate de oră, trebuie să fim înapoi pe vapor. De aici încolo, nu se mai întîmplă nimic deosebit. Nici nu ne aşteptam, odată ce am scăpat cu viaţă. Totuşi, pe vas, unii dintre noi, pricopsiţi cu pălării luate la un preţ exorbitant de la tarabele împînzind plaja, ne confruntăm cu o uriaşă dezamăgire. Pînă la locul descinderii în pirogile care urmau să ne ducă înapoi la debarcader nu ni se mai dă nimic: nici alune, nici banane, nici Coca-Cola. Înţeleg că ne-am cheltuit porţia la venire. Ajunşi la debarcader, ne urcăm în autocar şi plecăm spre hotel. Pînă să adorm, m-am tot întrebat, lungit pe pătură, cu mîinile sub cap, în ce moment al călătoriei puteam încerca experienţa mortală. Cad în somn cu concluzia c-am ales un circuit prea ieftin.
La o mie de dolari, mai mult ca sigur am fi beneficiat de o stîncă prăbuşită peste noi.
Slavă Domnului c-am nimerit unul de o sută de dolari!
Un circuit doar de cincizeci, m-ar fi lipsit şi de lilieci!