În drum spre șezătoarea TV. Duminică seara, tropa-tropa către emisiunea săptămînală. Deopotrivă grăbit, deopotrivă conştient că e un nou prilej de a pierde timpul. Chiar la momentul şezătoarei noastre la B1 TV, pe alte posturi, vreo cinci, se întîmplă şezători asemănătoare. Cu un public paralizat în organul numit spirit critic. Opiniile sunt aceleaşi ca valoare, diferite însă după pitoresc. Un personaj analfabet funcțional are mult mai mult succes decît un profesor de Drept Constituţional la un talk-show despre imunitatea parlamentară.
Lucru explicabil.
Profesorul e plicticos.
Nu rîgîie, nu stuchește, nu miaună.
Politicianul e un spectacol.
E drept, spune prostii cu ghiotura.
Dar le spune cu aerul că pronunţă axiome şi însoţite de scărpinări în fund, de bîţîieli şi schimonoseli.
Să revenim.
Într-o asemenea hărmălaie, mă întreb ce caut eu.
Mă deosebeşte careva de o starletă?
Fireşte că nu.
Amîndoi apărem la televizor.
În Piața Revoluției, prin dreptul lui Carol I călare (ce kitch!), un tînăr cu un cîine. Un dulău sur, vioi, acel gen de cîine căruia îi spui inteligent. Pînă cînd nu-i trece prin cap să te muşte!
– Credeţi că Mişcarea legionară mai poate fi înviată?! mi se adresează el fără nici un cuvînt introductiv, dovadă că mă ştie.
De la televizor, fireşte.
Sunt în mare încurcătură.
Pe de o parte, trebuie să mă grăbesc, mai am puţin pînă la intrarea în emisie.
Pe de alta, tînărul pare sincer interesat de chestiune. O chestiune mai aparte pe suprafaţa întîlnilor mele cu publicul consumator.
– Nu se poate! îi zic, mărind pasul pentru a mi-l potrivi cu cel al dulăului. Nu se poate, pentru că Mişcarea legionară, cade sub incidenţa legii privind antisemitismul.
– N-a fost antisemită! replică tînărul, a fost antibolşevică şi. pentru a fi mai convingător, trage scurt şi ferm de lesa în care e ţinut dulăul.
Dulăul întoarce spre el o privire mirată.
N-a fost atent la discuţie. Patruped cum e, i-or fi fost gîndurile la vreo căţeluşă, în timp ce noi discutăm despre Legiune.
Continuînd să merg pe lîngă tînăr şi pe lîngă dulău, mi-am reluat tezele mai vechi, scrise în ziare sau spuse la televizor:
- 1) Să nu confundăm Legiunea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Legiunea lui Horia Sima.
Lenin nu e responsabil de crimele lui Stalin. La fel, C.Z. Codreanu nu e responsabil de gogomăniile lui Horia Sima. - 2) Guvernarea legionară a fost catastrofală. Explicabil însă:
a) A fost lucrată abil de Ion Antonescu. Contrar declaraţiilor sale de amor legionar, Generalul voia să guverneze singur.
b) Prin crîncena represiune carlistă, Mişcare legionară din 1940 nu mai era Mişcarea legionară înfiinţată şi condusă de C.Z. Codreanu. Personalităţile lăsaseră loc piţifelnicilor.
Cam aşa i-am zis tînărului.
Şi poate aş fi zis mai mult, mutînd talk-show-ul acolo, în Piaţă, cu aerul niţel încreţit de ger, dacă tînărul, într-o tresărire a lucidităţii nu şi-ar fi dat seama că mă grăbesc.
*
Cîntînd Internaţionala. O persoană de la Împrumuturi mă bate la cap să înapoiez două dintre cărţile luate de mine acasă, pentru a le citi în timpul liber, pentru că la BAR nu-mi pot permite să pierd timpul cu lecturi de cărți proletcultiste: Vin apele şi Judecata, amîndouă de Aurel Mihale.
Din cînd în cînd, pe cei de la BAR îi îmboldeşte un drag de proceduri. Cărţile, cele două, sînt din anii ’50. Să fie fericite cărțile că le-a împrumutat cineva pentru a le citi! De atîta stat necitite, cred că au redevenit virgine! Persoana a venit din nou la locul meu nr. 85, ţin să reamintesc, pentru să mă roage să înapoiez cărţile. Presiunea distinsei are un rol benefic pentru mine. Hotărît să înapoiez cărţile , mă apuc să dau gata Vin apele. Apărut în 1950, volumaşul conţine două nuvele: Vin apele şi La pîndă.
Ce bine că persoana m-a bătut la cap să-i dau cărţile împrumutate!
În Vin apele întîlnescscena în care două sate, încolonate în spatele comuniştilor şi cîntînd Internaţionala, pornesc să înşface trei chiaburi. Text bijuterie pentru capitolul din Istorie despre literatura care radiografiază dezastrul produs în creație de Teza continuei ascuțiri a luptei de clasă.
La pîndă e o capodoperă a nefirescului ivit din comanda socială. Ţăranii săraci s-au transformat în detectivi pentru a descoperi cum fentează chiaburii datoria patriotică de a preda cotele de cereale obligatorii.
*
Cînd caști, pune mîna la gură. După fiecare călătorie în străinătate, mă întorc în ţară cu un caiet doldora de note hazlii (pentru „Lumea văzută de un român rupt în fund”) între care un loc fruntaş îl ocupă cele care transcriu interdicţii din diferite locuri: monumente istorice, muzee, pieţe, parcuri. Îmi notez conştiincios interdicţiile mai aparte din convingerea că ele trădează mai mult decît orice altceva obiceiurile proaste ale celor care frecventează locul respectiv. La toaleta unui mare aeroport internaţional am citit înscrisul „Strict interzis spălatul pe picioare în chiuvetă”. Dacă au pus un asemenea afiş, înseamnă că mulţi călători intrau la toaletă, se descălţau, îşi scoteau ciorapii şi, ridicînd pe rînd labele, ca la gimnastică artistică, se spălau pe ele, cu sau fără săpun.
La această teorie a mea m-a dus gîndul lectura colecţiei pe 1924 a cotidianului de limbă franceză „L’Indépendance roumaine”. În 1924, acest cotidian, rămas în istoria presei prin cronicile moderne izmenite ale lui Claymoor, e un oficios al Guvernului Liberal Ionel Brătianu. Printre altele, ziarul are o rubrică dedicată bunelor maniere. Teoretic şi practic, sfaturile şi îndemnurile respective sînt destinate Lumii înalte, singura în stare să citească franţuzeşte, dar mai ales singura dispusă să dea bani pentru a cumpăra o asemenea publicaţie simandicoasă. Căutînd prin acest oficios articolele despre crima comisă de C.Z. Codreanu în 25 septembrie 1924, n-am putut să nu-mi arunc o privire şi pe alte pagini. Pe pagina a II-a, ziarul publică rubrica mondenă „Lumea şi Oraşul”, subintitulată „Carnetul meu”. În două numere de la finele lui octombrie 1924 sunt reproduse „ca fiind absolut utile” cititoarelor şi cititorilor ziarului sfaturile de bune maniere ale Contesei Riguide, iscălite în fiecare joi în publicaţia franţuzească „Oeuvre”. Parcurgând sfaturile sus-numitei, recomandate stăruitor Lumii înalte de la noi de către autorul rubricii (semnînd Sfinx), m-am înveselit grozav. Ca şi interdicţiile din locurile publice, sfaturile de bune maniere presupun premisa că mulți dintre cei cărora li se adresează se află în divorţ cu sfaturile respective. Dacă îndemni stăruitor la un post TV ca telespectatorii să se șteargă la fund cu hîrtie igienică şi nu cu carton presat, înseamnă că unii, dacă nu chiar mulţi, dintre privitori folosesc cartonul presat. Am scris şi chiar am publicat că elogiul adus de Geoffrey Chaucer în „Povestirile din Canterbury” unei persoane feminine, pentru că nu trăgea pîrţuri în public însemna că doamnele şi domnişoarele vremii sale se desfătau din plin cu această îndeletnicire. Aşadar, am citit sfaturile cu pricina, gîndindu-mă că ele ţineau cont de obiceiurile proaste ale cititoarelor şi cititorilor cărora li se adresau.
Unele sfaturi dau seamă de izmeneala clasei suspuse: „Cînd caşti, pune mîna la gură. E de prisos să-ţi arăţi interiorul onorabilei societăţi”. * „Nu pronunţaţi cuvinte dezagreabile, pentru că vi s-a dus firul la ciorap sau pentru că vi s-a rupt o jartieră”. * „E de prost gust cînd vorbeşti de un soţ înşelat să te uiţi la unul dintre vecini”.
Cele mai multe sfaturi nedumeresc însă prin presupunerea că lectorii lui „L’Independenance roumaine” procedau altfel. Ca de exemplu:
„Cînd intraţi într-un salon, nu vă ştergeţi pantofii de praf sau de noroi frecîndu-i de marginile fotoliilor partea de jos a perdelelor”. * „Nu scotociţi prin farfurie după bucata de carne preferată. Ţintiţi-o din depărtare. Dacă însă cineva v-o înhaţă înainte, nu vă manifestaţi zgomotos dezamăgirea”.
Ce să credem noi, cei de azi? Că domnişoarele, doamnele şi domnii din 1924, presupuse şi presupuşi ca avînd ceva avere, împărtăşeau o asemenea foame, încît cînd mergeau undeva în vizită se năpusteau să halescă o bucată de carne din farfuria din care mîncau mai mulţi, asemenea străchinii din familia Moromete?!