20 mai 1990, ziua votului liber şi independent, se nimeri, din nenorocire pentru Sile Cârstocea exact în ziua cînd îl înmormînta pe Moşu Vasile.
Moşu murise la 95 de ani. Spre uşurarea celor din casă, deoarece ai lui Cârstocea începură să fie priviţi cu ură.
Rînd pe rînd, se petreceau din lumea asta oameni tineri şi mai puţin tineri:
De 30, de 40, de 50 de ani, dar şi de 18.
Cum fusese cazul Lenuţei Boboc, din Vintileasa Deal, care murise într-un chip ce zguduise satul. Mama Lenuţei, o habotnică de talie naţională, îi vîrîse în cap că va ajunge direct în cazanul cu smoală din Iad dacă-şi va pierde fecioria înainte de noaptea nunţii.
Indignarea cu care-şi apăra fecioria într-o vreme cînd seară de seară, la televizor, se dădeau filme cu tăvăleli de minute în şir şi cu muieri care cădeau pe spate după o ceaşcă de cafea, o ţinea pe Lenuţa departe de posibilii pretendenţi.
Maică-sa îi atrăsese atenţia că toţi flăcăii sînt nu numai ticăloşi, dar şi vicleni.
– Să nu crezi că-ţi spun aşa, de-a dreptul, hai să ne…, zicea maică-sa, punînd puncte puncte în locul verbului ruşinos, toţi încep cu luatul de mînă, după care te prind de mijloc, după care te sărută, după care te trîntesc pe podele sau în fîn sau pe iarbă şi-ţi ridică fusta. Multe fete cad în păcat, continua mama să-i zică Lenuţei, pe care o treceau fiori de spaimă ascultînd-o, deoarece nu se opun chiar de la început, de la luatul de mînă, ci în final, cînd hăndrălăul e peste ele, cu mădularul scos. Cînd e, aşadar, prea tîrziu.
Astfel instruită, Lenuţa Boboc începu să se teamă ca de dracu’ de luatul de mînă. Deşi era chipeşă, ba chiar şi cu vino’n coace, moştenind o bunică arzoaică la vremea ei, flăcăii din sat o ocoleau. Făcea urît la cea mai mică atingere, chiar şi cînd noul curtezan n-avea gînduri rele, dar simţise nevoia s-o ia de mînă, pentru că aşa văzuse el în telenovela Lacrimile inimii, că trebuie să facă bărbatul cu femeia iubită. Spaima de a nu ajunge de la a fi luată de mînă la a fi dezvirginată duse nu numai la părăsirea de către toţi pretendenţi, dar şi la pericolul de a-şi pierde viaţa.
Ultimul pretendent, om serios, pentru că era destul de copt, şi chiar voia, la rîndu-i, să ia o fată mare, pe care să o dezvirgineze cu tot tacîmul (cearşaf, dănţuială etc.), o luă cu el la un bal (amîndoi ocoleau discoteca pe care o considerau loc de destrăbălare) în satul de peste rîu. Apa fiind mare şi ei vrînd să treacă pe o punte improvizată, deoarece podul era departe, la un moment dat, Lenuţa se dezechilibră. El întinse mîna s-o prindă, ea îl lovi cu putere şi ar fi căzut în apă, dacă el n-ar fi avut inspiraţia s-o prindă de un picior şi s-o tragă în sus.
Cînd o prinsese, ei îi căzură fustele în cap, dezgolindu-i pulpele, chiloţii, sînii, încît el se înroşi puternic şi întoarse capul. Lenuţa însă nu se tulbură. Cîtă vreme n-o luase de mînă nu era nici o primejdie să-şi piardă fecioria.
Într-o seară, însă, după ce văzu la televizor un film american mai deocheat, urcîndu-se în pod, ca să doarmă în fîn, visă că bărbatul din film, un gigolo căruia nu-i rezista nici o muiere, o dusese undeva, într-un apartament de lux, o pusese să se dezbrace şi, fără s-o ia de mînă, o trîntise pe pat. Cînd simţi în vis palma bărbatului depărtîndu-i pulpele, Lenuţa Boboc îşi dădu seama că nu mai avea scăpare şi începu să se zbată în vis ca să scape de sub bărbat, încît se rostogoli din pat şi căzu pe podele.
Din nenorocire se rotogoli nu numai în vis, dar şi în realitate, şi căzu. Nu din pat, ci din pod. Şi nu pe podele, ci pe prispă. Lovindu-se atît de tare la cap, încît muri.
Era prima fată care murea fecioară în sat după vreun deceniu şi asta impresionă atît de tare pe toată lumea încît, în drum spre cimitir, întîlnindu-l pe Moşu Vasile pe şosea întorcîndu-se de la crîşmă, cei din cortegiul morturar începură să înjure de mama focului:
Fete tinere curate, precum Lenuţa, mureau în timp ce pe un ghiuj ca Moşu Vasile, care bea, fuma, ba chiar se holba la femei şi la 90 şi ceva de ani, nu-l lua Dumnezeu.
Voia să dea cu tifla țărăniștilor
Sile Cârstocea ardea de nerăbdare să meargă la vot. Să-l voteze pe Ion Iliescu şi să dea cu tifla ţărăniştilor, despre care zicea că voiau să aducă înapoi pe moşierul Mantaroşie, la a cărei amintire toţi bătrînii satului puneau mîna pe cîrje, gata să dea. Putea să-l ducă pe Moşu Vasile la cimitir, să-l îngroape, să se întoarcă acasă pentru pomană şi să meargă după aia la şcoala generală, unde se deschisese Secţia de votare. Avea timp. Urnele se închideau la opt seara, iar el calculase că, pe la 5-6 după-amiaza, termina cu înmormîntarea.
De dimineaţă însă, din zori, Radioul şi Televiziunea îi îndemnaseră pe cetăţeni să meargă la vot, „să-şi îndeplinească – ziceau crainicii puşi la patru ace – o înaltă misiune cetăţenească”. Nu de asta ţinea el însă morţiş să se ducă la vot cît mai repede. Aşa cum spusese Ion Iliescu feseniştilor din întreaga ţară, punînd ştampila pe Trandafir, dai o palmă partidelor istorice; celor care voiau să aducă înapoi moşierii. Or Sile Cârstocea aşteptase cu sufletul la gură momentul ăsta.
Cel în care să dea o palmă partidelor cu pricina.
Şi cum de dimineaţă nu se putea duce, deoarece avea treabă pînă peste cap, Sile Cârstocea făcu un ocol cu alaiul de înmormîntare pe la Secţia de votare.
Cei de la Şcoală, care asigurau ordinea la scrutin, se pomeniră cu un băieţaş desculţ, şchiopătînd uşor, care îi anunţă, aproape strigînd, că dinspre Vintileasa de sub Munte vine o mulţime uriaşă.
– Hait! îşi spuseră organele locale, toate ale Puterii, ţărăniştii au pus la cale o lovitură de stat! Vor lua cu asalt Secţia de votare, vor devasta urnele şi vor sparge geamurile!
Primarul Vasile Norocea, care nu era altul decît fostul Preşedinte al Consiliului Popular şi secretarul de partid al comunei, se repezi pînă în şosea. Într-adevăr, în depărtare, cam pe unde trecea pe vremuri linia trenuleţului mixt Vidra-Floreşti, se zărea înaintînd lent, dar ferm, o mulţime compactă. În primele rînduri, se găseau nişte tipi ţinînd în mîini cozile unor lozinci fluturînd uşor în vîntul care se hîrjonea copilăreşte.
Nu mai încăpea îndoială.
Ţărăniştii se îndreptau spre Secţia de votare!
În sat, erau însă doar cîţiva ţărănişti, nişte bătrîni care reuşiseră, în scurt timp, să se certe între ei, ba chiar să-şi spargă capetele, unii zicînd că Iuliu Maniu a condus foarte bine PNŢ, ceilalţi contrazicîndu-i violent: Ion Mihalache a condus partidul mult mai bine. Văzînd alaiul, Vasile Norocea se întrebă, firesc, de unde dracu apăruseră atît de mulţi, atît de hotărîţi şi, mai ales, atît de bine dotaţi.
– Sînt de la Floreşti – găsi el răspunsul, au fost duşi cu autobuzele azi-noapte pînă la Vidra, că să nu se vadă că vin de la Floreşti şi de dimineaţă s-au pus în mişcare.
În asemenea cazuri, se aranja iute o contrademonstraţie. Toţi cei cu leafă de la stat – de la femeia de serviciu a primăriei, pînă la proiecţionistul de la Căminul Cultural – erau convocaţi de urgenţă printr-un sistem bine pus la punct de Vasile Norocea. Un sistem în care se întîlneau trasul clopotelor de grindină, mersul cu bicicleta la casele şefilor de grupă, misiune încredinţată lui Pavel Tînjală, poştaşul satului, punerea în funcţiune a Sirenei de incendiu – semnalul, incendiu de proporţii constînd în şuierături adînci, ca de vapor, spre deosebire de semnalul, incendiu izolat, constînd în şuierături de tren ajuns la o curbă cu vizibilitate redusă.
Coloana era prea aproape de Secţia de votare ca să mai poată fi făcut ceva.
Nici soluţia cu chemarea TVR-ului, pentru un reportaj despre huliganii din Opoziţie, nu mergea.
Astfel că primarul se resemnă. – Ce-o fi o fi! – îşi zise el şi, întorcîndu-se în şcoală, se duse glonţ în biroul directorului, unde-şi făcuse sediu temporar, şi-şi luă în grabă de pe masă stiloul şi capsatorul.
În astfel de împrejurări, cei care intrau în sediu, forţînd uşile, aveau obiceiul de a şterpeli cam tot ce găseau.
Căruța cu sicriul trasă pe Dreapta
Cortegiul ajunse în dreptul Secţiei de votare. La un semn al lui Sile Cârstocea, căruţa cu sicriul trase pe dreapta, să nu încurce circulaţia. Muierile din urma căruţei irupseră într-un şuvoi de bocete. Pînă atunci merseseră liniştite, ba chiar se şi înghiontiseră lumeşte, glumind pe seama bărbăţiei celui din sicriu. Ştiau însă un lucru:
Cum se opreşte convoiul, cum trebuie să izbucnească în plîns.
Şi convoiul se oprise. Popa Ghiţă Durbacă se gîndi că ar putea profita şi el de împrejurare ca să-şi exercite dreptul cetăţenesc de-a vota. Şedea pe undeva prin Pietroasa, făcea vreo jumătate de oră pînă la şcoală, astfel că dacă vota acum, era scutit de un drum în plus. Renunţă în cele din urmă, amintindu-şi că era în odăjdii. Episcopia interzicea strict amestecul clerului în politică. De aceea, Ghiţă Durbacă, membru pe şest al unui partid ecologist, mergea la întrunirile politice din sat sau la vot doar în civil.
Sile Cârstocea păşi pe poartă mîndru nevoie mare, dădu cîteva Bună ziua! excesiv de sonore, luă buletinul, intră în cabină şi trînti victorios ştampila pe Trandafir, fără să se uite, după care vîrî buletinul în urnă.
Legea interzicea categoric expunerea votului în incinta Secţiei. Ca atare, Sile Cârstocea nu arătă buletinul înainte de a-l lăsa să cadă în urnă. Nici nu era nevoie. Din paşii lui categorici, din surîsul triumfător care-i umplea faţa, se vedea clar, fără echivoc, că şi-a dat votul partidului de guvernămînt.
Ieşind din Secţie, Sile Cârstocea o luă pe aleea care tăia grădina şcolii în două, se opri aşteptînd în dreptul unui trandafir, crescînd la vreo cîţiva metri de alee, după care cortegiul o luă din loc.
În timp ce el ieşea, din sens invers, intra în Secţie şi ajungea pînă la reprezentantul Opoziţiei din Biroul electoral, ştirea că Sile Cârstocea venise cu mortul la vot.
Valerică Maniu, reprezentantul Opoziţiei, sări în sus. Era un ins la vreo 70 de ani, uscăţiv şi gălbejit, gen al dracului. Făcuse puşcărie prin anii’ 50. Din greşeală, deoarece îl crezură nepot de-al lui Iuliu Maniu, deşi el era din Vintileasa din tată-n fiu. La anchete, declarase cu încăpăţînare că habar n-are cine-i Iuliu Maniu. Anchetatorilor tocmai asta li se părea suspect. Şi-l băteau mai departe.
După Revoluţie, dădu mari bătăi de cap primarului prin scandalurile pe care le stîrnea, de obicei, duminica după-amiaza.
Duminica după-amiază, primarul şedea pe acasă, ca tot omul, doar în izmene, la un pahar de vin. Cînd îi era lumea mai dragă, adică tocmai cînd dinspre bucătărie prindea să adie discret, ca zefirul într-un parc cu îndrăgostiţi, mirosul puiului pus pe plită, în timp ce, alături, nevastă-sa mînuia făcăleţul în mămăliga aurie, se ivea la poartă, tot numai o gîfîitură, Nea Tase, omul de serviciu. Să vină repede la Primărie, pentru că Opoziţia a organizat o nouă mişcare de protest.
Opoziția era doar un bătrîn
Opoziţia era Valerică Maniu. Uneori însoţit de un nepot încet la minte, de cînd îl lovise un cal cu capul. Care nepot rămînea undeva la cîţiva metri de locul mişcării de protest, rînjind întruna, chiar şi cînd ar fi trebuit să se încrunte, deoarece unchiul striga cît îl ţinea gura: Hoţii! Hoţii!
De cele mai multe ori, Valerică Maniu venea singur. Dintr-o bucată de placă ruptă din peretele WC-ului din grădină, bătută într-un arac mai gros, îşi confecţionase o pancartă, cu care străbătea întreaga Vintileasa, ţinînd-o în sus, s-o vadă toţi adepţii partidului de guvernămînt.
Jos Guvernul! scrisese el cu vopsea verde, singura găsită prin casă, de cînd împrospătase nişte tocuri. Ajuns la primărie, se posta sub fereastră (deşi înăuntru nu era nimeni) şi începea să manifesteze. Striga Hoţii! Hoţii! cum văzuse el la Bucureşti, unde-l duseseră ai lui de la Partid, să îngroaşe rîndurile Opoziţiei, la o demonstraţie ameninţată serios de o contrademonstraţie a partidului de guvernămînt. După care lăsa pancarta şi, vîrîndu-şi două deşte în gură, şuiera ciobăneşte. Şi iar lua pancarta şi o făcea să ţopăie, strigînd: Hoţii! Hoţii! Striga atît de convingător că la început, la primele manifestaţii împotriva celor ce furaseră Revoluţia – cum le zicea ziarul judeţean al Opoziţiei –, cei din jurul Primăriei dăduseră năvală din case, din bucătării, din şuri, mă rog, de unde se găseau, cu furci şi topoare.
Crezînd că intraseră hoţii în primărie.
Cu timpul se obişnuiseră.
Mai rău era de primarul Vasile Norocea. Primise de la judeţ, pe căi discrete, desigur, indicaţia să fie atent la toate mişcările Opoziţiei, mai ales la cele care se puteau solda cu devastări. Se lăsa să se înţeleagă că există date conform cărora Opoziţia din Vintileasa intenţiona să declanşeze mişcări violente, cum făcea Opoziţia de la Bucureşti: incendierea maşinilor, luarea cu asalt a sediilor, confruntarea cu scutierii. La cel mai mic semn că se depăşesc graniţele manifestaţiei paşnice, primarul trebuia să sune la Floreşti, de unde urmau să sosească scutierii de rigoare, însoţiţi de o echipă a TVR, pentru a arăta poporului român că Opoziţia plănuieşte o lovitură de stat.
Vasile Norocea nu ştia cum stă Opoziţia în alte sate din judeţ. Nu era exclus ca în alte sate aceasta să se pregătească pentru luarea cu asalt a sediilor şi incendierea maşinilor Poliţiei. Şi în Vintileasa Opoziţia poate că se pregătea. Numai că în Vintileasa Opoziţia era doar Valerică Maniu. La o adică, acestuia i-ar putea trece prin cap să dea foc maşinilor Poliţiei. Numai că pentru asta trebuia să se urce în autobuzul Vidra-Floreşti (presupunînd că mai găsea loc, maşina venea atît de încărcată încît deseori nici nu mai oprea în Vintileasa), să ia bilet (costa, al dracului) şi după ce cobora la autogară, să pornească în căutarea unei maşini a Poliţiei.
Era musai să facă aşa, deoarece în Vintileasa nu era nici o maşină a Poliţiei. Şeful de post, un băiat al lui Culai Tarbă, venit în sat cu puţin timp înainte de 1989, deoarece voia să se însoare, apela din plin la mersul pe jos. Avea, e drept, o bicicletă (a lui), dar aceasta zăcea de mai mult timp în holul Postului de Poliţie: i se tocise un cauciuc şi pe piaţă nu se mai găseau cauciucuri pentru bicicletele de marcă sovietică.
Tărăboiul a ajuns la București
Se putea pregăti Opoziţia şi pentru luarea cu asalt a sediilor principalelor instituţii ale statului de drept. N-ar fi fost cine ştie ce probleme. Uşii de la primărie ajungea să-i arzi un picior: sărea în lături imediat. La Postul de Poliţie nici nu era nevoie s-o forţezi. Aici uşa nu era încuiată, dat fiind că se stricase broasca, şi Inspectoratul judeţean de Poliţie n-avea bani să cumpere una nouă.
Indicaţia era însă indicaţie.
Astfel că, în fiecare duminică după-amiază, înjurînd de mama focului, primarul îşi trăgea nădragii, îşi punea o şapcă de grevist la Griviţa lui 1933, şi se urca pe bicicletă. Ajuns la Primărie, descuia uşa, nu înainte de a-i zice protestatarului: nea Valerică, cum o mai duci cu sănătatea? te mai dor şalele? iar Opoziţia, întrerupîndu-se din lărmuit, îi răspundea, Bine, şi-i cerea o ţigară.
N-o fuma imediat.
O punea la pălărie şi, înşfăcînd pancarta, prindea să strige: Jos primarul comunist! Jos Securitatea!
Vasile Norocea intra în birou, îşi punea banderola tricoloră (în caz că pica vreun gazetar de la Bucureşti, să-l găsească în ţinută oficială) şi, scoţînd din sertar o revistă Rebus, se apuca de cuvinte încrucişate.
Făcea asta în fiecare duminică şi, cu toate acestea, abia dacă reuşise să dezlege un careu şi jumătate. Uneori se ridica de pe scaun, deschidea uşa şi, din prag, îi cerea lui Valerică Maniu să-i spună un cuvînt alcătuit din 7 litere, care începe cu P şi se termină cu e şi are o strînsă legătură cu fasolea.
– Păstaie – îi răspundea Valerică Maniu, adăugînd, voi comuniştii, nici la cuvinte încrucişate nu vă pricepeţi, cum vreţi să mai guvernaţi ţara?
La o asemenea provocare Vasile Norocea nu răspundea. Se întoarcea la birou şi, mulţumit, trecea în căsuţele respective, păstaie, luminat la faţă de bucurie. Noul cuvînt completat îi limpezea dintr-o lovitură pe cel de pe Vertical şi prin acesta, pe un altul de pe Orizontal.
Aflînd că Sile Cârstocea, cunoscut în sat ca simpatizant al partidului de guvernămînt, a venit cu mortul la vot, Valerică Maniu se duse glonţ în Cancelarie, unde funcţiona stafful Secţiei, puse mîna pe telefon şi anunţă Floreştii că la Vintileasa avusese loc o gravă încălcare a Legii electorale. Liderului Opoziţiei pe ţară i se spunea de către adversari Mortul. Venind la vot cu cortegiul funerar, Sile Cârstocea voise să-şi bată joc de Opoziţie şi să reamintească alegătorilor că liderul Opoziţiei nu mai avea mult de trăit. Asta se numea influenţarea electoratului în chiar ziua alegerilor, lucru interzis de lege.
De la Floreşti protestul ajunse rapid la Bucureşti, unde Opoziţia făcu mare caz, dînd citire unui protest chiar pe postul public de televiziune.
În tot acest timp, Sile Cârstocea îşi văzu de treburi. Îl îngropă pe Moşu Vasile, dîndu-şi obolul şi la capitolul plîns, puse masa pentru pomană, avînd grijă să nu fie prea mult, că doar Moşu Vasile murise, nu se însurase, şi se culcă fericit că votase.
Nu mai apucă să afle rezultatele sondajelor de la ieşirea de la urne, care dădeau un scor zdrobitor pentru partidul de guvernămînt.
Ar fi fost şi mai fericit.