„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

La Restaurant de lux

Jos, la parter, pe dreapta şi pe stînga, se desfășoară o galerie cu buticuri scumpe, intimidînd călătorul mai ceva decît nişte expoziţii de artă futuristă. Nu intră nimeni. Înăuntru, stinghere, în mijlocul lucrurilor de lux, vînzătoarele îşi fac unghiile. Deși n-au nevoie.

La Presa Service, un client al hotelului caută zadarnic un ziar într-o limbă de circulaţie internaţională. Vînzătoarea nu-i poate fi de nici un ajutor. Habar n-are de o altă limbă decît cea vorbită la Fălticeni, de unde a ajuns la Bucureşti şi, chiar dacă ar şti, tot nu s-ar grăbi să-l îndrume. Totul în înfăţişarea distinsei te îndeamnă să nu cumperi nimic. Ba mai mult, să te simţi prost c-ai intrat în magazin.

La peron trag limuzine luxoase din care descind june în ţinută ca de nuntă. Cum mai toate scot mai întîi un picior ca să atingă cu vîrful condurului delicat pămîntul mojicesc, cei doi – uşierul şi boyul – pîndesc însufleţiţi fiecare apariţie. E un fericit prilej de a vedea o pulpă. Cu un pic de noroc, pot prinde, ca în lucirea unui vis, şi un petec de chiloţi.

O dată coborîte, divele rămîn cîteva clipe în picioare, pentru a-şi reamenaja ţinuta, apoi tresar, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, şi o pornesc, mîndre nevoie mare, spre uşa rotitoare, în care te înscrii doar după ce aştepţi niţel.

Tu ai venit însă pentru altceva decît divele. Ele s-au înfăţişat ca să li se vadă toaletele, dar mai ales, babalîcul pe care au pus mîna. Tu ai ajuns pînă aici pentru a vîrî ceva în gură la restaurantul cu autoservire. E singurul de acest gen din Bucureşti care-ţi poate garanta cît de cît că nu pleci de la masă direct la Urgenţă.

Astfel că, după ce şi tu şi divele urcaţi scara de marmură, majestuoasă ca o scară doar pentru condurii ţarinei, divele merg drept înainte, către o sală în faţa căreia le aşteaptă nişte filfizoni ploconindu-se în timp ce tu o iei la dreapta, spre restaurantul în faţa căruia nu te aşteaptă nimic.

Pentru 29 de euro persoana daţi la o cassă vegheată de o tînără searbădă, poţi hali cît vrei. Plimbîndu-te cu tava de la o vitrină la alta, ca un parcliser cu cutia milelor la slujbă, ţi-ai umplut-o acceptabil şi ţi-ai găsit un loc la masa tocmai atunci debarasată de un băieţaş.

Restaurantul pare la această oră un tîrg de vară al meşterilor populari. Fiind duminică, ziua în care restaurantul, altfel de lux, cochetează cu fast-foodul, mai toţi au venit cu nevestele şi copiii. De regulă, pîntecoşii de pe la mese, pe ai căror umeri hainele scumpe stau ca într-un cuier de cinematograf, poposesc aici doar cu amantele, zise şi asistente personale. Şi nu, nu ziua, în nici un caz ziua, ci noaptea, cînd lumînările de pe masă, însufleţite de ospătar cu bricheta, în combinaţie cu şampania, produc un drog puternic de moment, care-i dau pîntecosului iluzia că-i tînăr, iar asistentei, iluzia că, la o adică, ar putea pune mîna pe el.

Mesele de două persoane au fost puse cap la cap acum pentru a crea hectare întregi de lemn lustruit, în jurul cărora înfulecă familii întregi. În cercul făcut de convivii ce abia reuşesc să mişte limba, atît de tare s-au ghiftuit, zac, asemenea cadavrelor din superproducţii istorice, farfurii, străchini, boluri, tăvi, tăviţe, toate pline de resturi de mîncare.

Se tăifăsuieşte domol şi fără rost, acea discuţie de dragul de a vorbi, din spaima de tăcere. În acest timp, puradeii au zbughit-o de pe la mese şi se aleargă prin local, se împing, se înghiontesc, se chelfănesc, se ascund după stîlpi, ba chiar şi după scaunele altor clienţi. La intrarea în incintă o tînără în fustă lungă, pînă la vîrful botinelor, gen contesă care n-a născut încă, a înmînat fiecărui ţînc un balon. Drept urmare, băşicile sînt lovite straşnic, nu fără sadism, făcîndu-le să plutească pe deasupra meselor şi să-ţi aterizeze în farfuria din faţă, tocmai cînd ai pornit la atac, să răpui friptura, cu furculiţa şi cuţitul pregătite de luptă.

Alţi prichindei s-au vopsit la chioşcul din hol, şi, aşa cum se năpustesc să dea piept cu duşmanul nevăzut, nu ştii de unde să-i iei.
Sînt Piei Roşii, suporteri ai echipei Arsenal Londra sau, pur şi simplu, bolnavi de ciumă.

La mai toate mesele se mănîncă prăjituri. Duducile taie sfioase un colţ cu linguriţa, pe care nu îndrăznesc s-o vîre în gură, să nu li se vadă dinţii cînd vor deschide gura; ţaţele înfig în prăjitură ditamai linguroaiele, ca şi cum ar lua cu lopata o grămadă de cărbuni, încarcă pînă-n vîrf căuşul şi-l aruncă în gura larg deschisă, ca un cuptor; cucoanele atacă prăjitura în chip manierat, cum au învăţat la pension.

Cînd taie însă prăjitura, îţi dai seama că nu mai sînt demult fecioare. Îşi potrivesc o porţie zdravănă. Apasă tare, fără menajamente, marginea linguriţei. Pofticioasele nu se mai ostenesc să taie prăjitura. O încarcă cu totul în linguriţa pe care o vîră pe dedesubt, aşa cum Arhimede ar fi vîrît, de-ar fi fost posibil, pîrghia cu care să răstoarne Pămîntul, dacă i s-ar fi dat, fireşte, un punct de sprijin. Prăjitura e aruncată în gura larg deschisă, ca un cuptor. O dată împlinită dorința, pofticioasele se trezesc la realitate. De aceea, ştergîndu-se iute la gură cu dosul palmei, aruncă în jur priviri speriate, să vadă dacă n-au fost surprinse înfulecînd.
N-are nimeni grijă de ele.
Toată lumea înfulecă de zor.

La o masă din centru, special amenajată, convivii s-au ridicat în picioare şi zbiară în fel şi chip Mulţi ani trăiască! Şi cine să trăiască? se întreabă ansamblul, retoric, deoarece ştie răspunsul înainte chiar de a avansa întrebarea.

Noi însă nu-l ştim şi nici nu-l vom şti, deoarece numele respectivului e imposibil de desluşit din zbieretele celor de la masă.