La Patronul Postului

Vasile Mardare, patronul postului TV Canalu Unu, vrea să mă vadă. Ne ştim destul de vag. Pe vremea cînd făceam gazetărie, m-a trimis directorul ziarului să-l dau în gît. Vasile Mardare refuza să mai plătească taxa de protecţie şi, cum zicea Bossul (aşa-i spun toţi directorului), trebuia să primească un semnal. Chestia cu semnalul nu era a lui. O folosea primul ministru şi noi, cei din redacţie, o preluasem, folosind-o în bătaie de joc. Cînd unul dintre noi punea ochii pe vreo piţipoancă, toţi ceilalţi îi ziceau să n-o mai aburească atîta, să-i zică de-a dreptul, hai să ţi-o trag! Să-i dai – încheiam noi hohotind – un semnal puternic.

Vasile Mardare era vîrît pînă-n gît în tot felul de afaceri dubioase. Afacerea pentru care mă trimisese Bossu Şeful era însă curată şi, la finele anchetei, i-am zis că nu pot să-l execut. Nu de dragul deontologiei, cum trăncăneau unii pe la televizor, ci pentru că riscam să fiu dat în judecată şi, după vreo cîţiva ani de proces, să mă trezesc condamnat.

Vasile Mardare nu avea, pe atunci, Trustul de presă. Stîngaci cu jurnaliştii, nu mai ştia cum să le intre în voie. Văzînd că nu l-am dat în gît, m-a copleşit cu laudele. Nu le-am acordat prea mare atenţie. Învăţasem pe pielea mea lăutărismul firii româneşti. Cînd obţine ceva de la tine, românul te ia în braţe, te pupă, te umple de bale. O lună mai tîrziu, după ce şi-a rezolvat problema, se face că nu te cunoaşte.

De atunci au trecut cîţiva ani. Vasile Mardare a devenit stăpînul ditamai Trustului de presă. Toate vedetele îi stau la picioare. De cum a cumpărat postul TV, Vasile Mardare a pornit o adevărată vînătoare de oameni grei din presă. Puţini au rezistat ofertelor sale năucitoare. Unul dintre liderii de opinie cei mai bine cotaţi încasează zeci de mii de euro, numai pentru a răspunde invitaţiei de a participa la unele emisiuni.

Acum, m-am trezit cu un telefon de la el (nu prin asistentă, ceea ce-mi spune că nu-i prost) prin care mă ruga (altă şmecherie) să trec pe la el.

Ca toţi cei care au vîrît bani în trusturi de presă, Vasile Mardare nu se pricepe o iotă la televiziune. De aia, primul său gând a fost că afacerea e bună cu cît e mai costisitoare.

Odată cu cele mai bine plătite vedete, el şi-a trîntit cel mai luxos sediu, cu cea mai scumpă aparatură. Televiziunea lui e mai departe fără importanţă în media. Ratingul celei mai bune emisiuni nu se ridică mai sus de nivelul mării. Totuşi, el e tare mîndru de clădire, de studiouri, de aparatură şi de cît de scumpe sînt vedetele. Toate celelalte televiziuni caută să le coste cît mai puţin o emisiune. La început, unul dintre directori, adus pe bani grei de la alt post, i-a zis, plin de mîndrie, că transmisia în direct a nu ştiu cărei sindrofii e foarte ieftină. Vasile Mardare s-a făcut negru.

– Cum adică? a replicat el, la mine în trust (trustul e al lui, cu vedete cu tot, ca şi nevasta, ca şi amanta), nu se pune problema banilor.

Şi astfel, dibuindu-i mania, toţi producătorii încarcă din greu costurile unei emisiuni. Între noi fie vorba, atîta aşteptau. Toţi cei care lucrează în presă tînjesc după un patron cu punga largă. Pe care să-l toace de bani.

Mercedesul Bossului meu opreşte la o barieră. Un ins în uniforma Trustului iese din cabină şi ne priveşte întrebător. Are în mînă o staţie de radio-emisie. Parcă am fi la Pentagon, nu la un post TV! Şoferul Bossului e tare mîndru că stă la volanul unui Mercedes şi nu al unui camion. De altfel, aşa sînt toţi şoferii. Se concurează mai tare decît stăpînii lor. Cînd se întîlnesc undeva (la un bairam în care s-au pierdut stăpînii lor) se uită unul la celălalt după maşinile pe care le conduc. Ferească Dumnezeu ca unul să fi venit cu o Skoda. N-are loc la table, la chibiţăreală, nici măcar la galerie.

Avînd conştiinţa de sine a unui şofer de Mercedes negru, al meu coboară doar pe jumătate geamul şi-i zice celui care apară bariera:
La şefu’.

Şoferul meu a lucrat la un secretar al C.C. al PCR. Se vede cît colo că ştie cum să-i ia pe ghiorţani. O mică ezitare să fi avut, am fi stat acolo, la barieră, vreo jumătate de zi. Bucuros că a pus laba pe nişte inşi asupra cărora să-şi manifeste autoritatea, bodyguardul ne-ar fi ţinut o grămadă la poartă. Aşa însă se execută imediat. Tonul celui de la volan, adăugat maşinii, domnul de pe bancheta din spate (adică eu), familiarul la Şefu’ şi nu la domnul Vasile Mardare, l-au dat gata. Fără să-i spună cineva, a realizat că-i vorba de un transport cu care nu se poate glumi.

Din cîte-mi dau seama, şi el a lucrat în structurile socialiste. Tot ca portar, probabil. Şi acolo, la instituţie sau la întreprindere, a încasat multe scatoalce pînă a învăţat principiul cîrmuitor al vieţii în România:
Să te orientezi!

Nu e singura barieră.
Mai dăm de una la intrarea în clădirea propriu-zisă. Toţi ceilalţi patroni au închiriat clădiri vechi pentru posturile lor. Vasile Mardare a zis să-i radă pe toţi.

Şi-a trîntit un building la marginea oraşului de crezi că adăposteşte direcţiunea unei Centrale nucleare şi nu studiourile şi redacţiile vreunui post TV. Seamănă, prin cupolă, cu Circul de stat. Sus, de se vede de departe, peste căsuţele de mahala, în care orăşeni care cresc găini şi porci de Crăciun, o firmă pe cît de ţanţoşă, pe atît de pretenţioasă:
Centrul Media V.M. Vasile Mardare, adică.

De o parte şi de alta a uşii cu senzori, fătuce şi băieţaşi ieşiţi la o ţigară. N-au nimic din jurnaliştii de prin filmele americane.

Oameni în toate firea, bărbaţi cu pălării şi femei cu maxilare tari.
Fătucele sînt nişte fiinţe pirpirii, cu aspect general de vînzătoare de pantofi. Ai unele temeri că s-ar îmbăia în fiecare zi. Băieţii amintesc de nişte cărăuşi. Au ieşit cu toţii să fumeze.

Ca de obicei, şoferul trage la scară şi sare să-mi deschidă uşa. Am făcut scandal cînd s-a întîmplat asta prima dată. M-a pîrît însă Bossului şi Bossul mi-a pus în vedere să fac cum zice el.
– Treaba ta, ce faci tu în timpul tău liber.

Ca angajat de-al meu (aşa zice Bossul, pentru el nu sîntem angajaţi pur şi simplu, ci angajaţii săi), trebuie să mergi cu Mercedesul, să te laşi tras la scară şi invitat să cobori.

Ivirea mea provoacă senzaţie. Băieţii îşi ascund stînjeniţi ţigara, ca nişte elevi prinşi de profesorul de Zoologie. Fetele, care n-au nimic pe conştiinţă, mă fixează cu priviri strălucitoare.

Îi înţeleg.
Îşi iau măsuri de precauţie.

Din cînd în cînd, prinde să circule zvonul că aş prelua conducerea nu ştiu cărui ziar sau nu ştiu cărei televiziuni. Cine-l lansează, cum de apare şi pe ce temei, n-aş putea spune. Mecanismul e, probabil, acesta. Se face un loc liber în fruntea unui ziar sau a unei televiziuni. Cum, dintre toate numele mai acătării de pe piaţă, eu nu sînt fixat nicăieri – cea de consilier personal şi viitor soţ al Monicăi trecînd doar ceva temporar – toţi socotesc că eu aş putea fi fericitul. Acum, văzîndu-mă descinzînd din ditamai Mercedesul şi nu oricum, ci la scară, cei de acolo îşi dau seama că vin la Patronul lor. Şi de ce aş putea veni eu la Patron, aşa nitam-nisam, altfel decît la negociere pentru postul de director!

Cînd merg undeva, la cîte-o redacţie, n-o fac pe nebunul. Stau de vorbă cu cei întîlniţi în cale. Îi cunosc pe toţi, cu mulţi am fost chiar coleg. Acum însă, pretendent la postul de Director cum sînt, nu-mi pot permite aşa ceva. Trec printre ei mai ceva decît Ceauşescu printre cele două şiruri de oameni ai muncii la intrarea în Combinat. Şi ca şi Ceauşescu, abia dacă schiţez un zîmbet drept răspuns la saluturile sfioase ale celor care nu mă cunosc, proaspăt angajaţi, aduşi probabil de la supermarketuri, unde supravegheau intrările, să nu plece cineva cu un ciocan de lipit pe sub haine, pentru că Vasile Mardare preferă drept pălmaşi inşi care nu costă mult. Cînd e vorba de vedete nu se uită la bani. Cu ceilalți e strîns la pungă.

Intrarea în clădirea propriu-zisă se face doar cu cartelă. O barieră cu celulă fotoelectrică îţi aţine calea. O supraveghează dintr-o cabină cu pereţi de sticlă un alt bodyguard în uniformă.

Trec pe lîngă fătuce şi băieţaşi cu cartela prinsă de diferite regiuni ale corpului. Fătucele, de sîni, băieţaşii, de curea, la spate. Ca să nu se mai ostenească s-o scoată, fătucele se apleacă graţios, de parcă ar bea apă de la o ţîşnitoare, pun cartela în dreptul ochiului electric şi, bariera se ridică. Băieţaşii procedează altfel, mai butucănos, cum te şi aştepţi de la nişte masculi păroşi. Se opresc, se răsucesc, ca la twist şi pun fundul în dreptul ochiului electronic. Bariera se ridică.
– Aşteptaţi o clipă, îmi zice gardianul.

După cum se ploconeşte, e clar că mă crede foarte important, o dată ce i s-a telefonat de sosirea mea chiar de la Cabinetul Patronului.

Aştept, aşezat într-un fotoliu, în faţa unei măsuţe şi mă întreb cît l-o fi costat pe Mardare toată afacerea asta inutilă. Pentru că, să fiu al dracului dacă văd vreo legătură între ratingul TV şi fotoliile adînci, din piele, din care după ce te-ai trîntit, nu te-ai mai ridica nici dacă te înşfacă FBI-ul. Trec pe lîngă mine vedetele postului. Cele mai multe sînt nişte curvuliţe proaste, bine făcute, venite la Bucureşti din fundul Moldovei. Sînt îmbrăcate într-un amestec de prostituată cu paţachină de lux. Umblă însă şi aici, la serviciu, de parcă ar fi în jur doar fani care le cerşesc autografe.

În fine, din adîncurile clădirii apare asistenta lui Vasile Mardare. E o tipă înaltă, brunetă, pînă la albăstrui, cu decolteu adînc, de puț, cum e la modă. Din prima clipă îmi dau seama că nu e o junincă. Dimpotrivă, pentru bărbaţi e mai ceva ca o bombă atomică ajunsă în mîinile unei ţări din Lumea a treia. Genul acela de femeie despre care se spune că te face şi cu creierul şi cu vaginul. E asistenta lui Vasile Mardare. Asistentă e un alt nume dat amantei oficiale. Cei mai mulţi îmbogăţiţi şi-au luat asistente care le sînt, de fapt, amante. Nu secretară, pentru că aia trebuie să rămînă la birou, să răspundă la telefoane şi să trimită e-mailuri, ci asistentă. O femeiuşcă bine făcută, pe care o poţi lua cu tine peste tot, inclusiv în străinătate, o poţi caza la hotel, într-o cameră alăturată, o poţi aduce acasă (ai de lucru şi la domiciliul conjungal, nu-i aşa), fără să-ţi reproşeze nimeni, nici măcar nevasta, care ştie, săraca, regula jocului:
Face gălăgie, imediat se trezeşte divorţată, pentru că asistenta atîta aşteaptă, să-l vadă pe guguştiuc liber.

Imediat se instalează în dormitor, face o gaură discret în prezervativ şi rămîne borţoasă.
Asistentele astea mi-au dat serios de furcă. La toate întîlnirile de afaceri, de la restaurante, mai ales, m-am pomenit cu ele. De cum ne aşezam la masă, îşi deschideau laptopul şi, prefăcîndu-se că lucrează de zor, îmi aruncau ochiade. Nu că aş fi eu masculul tranziţiei, ci pentru că asistentele lucrează pe mai multe planuri. Şeful e, la rîndu-i, vînat, de alte zeci de curve venite din fundul Moldovei, gata de orice ca să facă rost de un B&B (Bătrîn şi Bogat), să-şi cumpere şi ele tanga, să se dea cu parfum de la Paris, să descindă din Mercedesuri, dar mai ales să apară pe coperţile tabloidelor răsucite cu bucile spre miile de cititori bărbaţi.

Petrecerile din lumea înaltă sînt pentru o asistentă grele încercări. Pe de o parte, păşind la braţul noii achiziţii, ea, înaltă, pe tocuri, cu o fustiţă lăsînd să i se vadă chiloţii, cu ochii mari şi umezi, de viţică, i se umflă pipota de mîndrie văzînd cum celelalte crapă de ciudă. Au venit la Bucureşti şi, la prima petrecere, aduse de o altă curvă din orăşelul ei, dar deja pricopsită, a căzut în braţele unui cîntăreţ de rock, frumuşel, focos, dar pungă spartă şi, pe deasupra, bleg la pat. Şi iat-o pe ea, venită din fundul Moldovei să cucerească Bucureştii, stînd în garsoniera neîncălzită şi cîrpindu-i ciorapii cîntăreţului care zace pe patul de alături, beat mort. S-a făcut pulbere de dimineaţă, pentru că formaţia s-a dezmembrat şi el a rămas fără Album, cum zic ăia de la Radio, cînd invită pe cîte unul. Numai că nici celelalte nu stau cu mîinile în sîn. Formidabila ei achiziţie poate fi în orice moment smulsă. În bătălia asta sîngeroasă fetele plusează şi n-au fost puţine cazurile cînd o asistentă a venit la sindrofie la braţul unui bărbat şi a plecat apoi singură acasă, cu tramvaiul.

Nou venita îmi întinde o mînuţă discret parfumată. Ştie să se poarte, se vede cît de colo că e rasată. E muiere din cap pînă în picioare.

Săracul Mardare, îmi zic, străbătînd culoarul lung, şi drept ca o autostradă. Deodată, mă simt prins de umăr şi tras într-o parte. Din spate vine şi trece pe lîngă mine, un puşti pe patine cu rotile. Toţi cei de pe culoar sar într-o parte din calea lui şi, în loc să-i ardă o scatoalcă, îi zîmbesc, făcînd plecăciuni. Asistenta mă lămureşte: e băiatul Patronului! Nu zice nimic. Femeie inteligentă, pune însă în voce o nuanţă ironică. Dacă te prinzi de ea, e bine, dacă nu, e la fel de bine.

Ca toţi oamenii de afaceri de la noi, Vasile Mardare ţine să concureze marile companii din Vest, cel puţin la amenajări.
Nu mă miră cînd asistenta mă vîră în sala de primire, după care dispare. Am rămas singur. E o hală uriaşă, cu o masă în mijloc, asemenea celor la care se îmbătau, ca porcii, cavalerii medievali. Uşa se deschide pe nesimţite pentru a lăsa loc secretarei, o femeie trupeşă, genul mamă de copii-problemă. Vreau ceva? Cafea, suc, ceai?! Nu vreau nimic. O întreb dacă se poate fuma. – Sigur că da, se precipită respectiva, înroşindu-se toată de parcă aş fi întrebat-o dacă mai are viaţă sexuală.

Vasile Mardare e un veritabil Patron. Ca şi Bossul meu, practică şiretlicul aşteptării. Oaspetele e lăsat singur un timp, pentru ca sosirea Gazdei să-l facă fericit. Fericit că s-a pus capăt plictisului. În fine, apare. E un ins gras, bine hrănit, jovial. Are ceva din jovialitatea activiştilor de rîndul al doilea sau al treilea de pe vremuri. Deşi ne-am văzut o singură dată se îndreaptă spre mine, mă ia în braţe şi mă ţucă pe amîndoi obraji. Nu înainte de a-şi lăsa lîngă scaun o servietă mare, neagră, în care duce cu el – am aflat mai tîrziu, bani cash, ca să-i dea pe loc, la o adică. O dată încheiată operaţiunea Pupatul cu orice preţ, se aşează de cealaltă parte a mesei uriaşe. Între noi se ridică, aşezate în şir drept, sticle de apă minerală şi de suc, din producţia firmei sale. Vasile Mardare e proprietarul celei mai mari firme de apă minerală, suc, chipsuri şi bulion. Ca atare, pe toate mesele din postul său TV vei da peste produsele firmei sale. La finele anului, toţi salariaţii şi colaboratorii se pricopsesc cu o pungă uriaşă, încărcată cu suc, chipsuri, borcane de bulion. Cînd n-au bani de salarii, Vasile Mardare îi binecuvîntează pe angajaţi cu lăzi şi suc şi bulion.

N-apucăm să schimbăm cîteva cuvinte că uşa se dă de perete cu violenţă, ca şi cum înăuntru s-ar năpusti un comando antitero pentru a lăsa să intre puradelul care făcuse ravagii pe coridor. E tot pe rotile. Numai că acum ţine în mînă un autocamion jucărie. Autocamionul păcăne mai ceva decît unul adevărat. Păcăne şi puradelul. Se vrea deopotrivă şofer şi autovehicol. Nici una nici două se năpusteşte la un perete şi începe să plimbe în sus şi-n jos camionul. Dublului păcănit i se adaugă huruitul roţilor. – Curuleţ (aşa-l alintă tăticul), stai cuminte, că-ţi ard una la curuleţ, zice Vasile Mardare. Vrea să pară supărat. E însă limpede că nu-şi încape în piele de mîndrie că are o asemenea odraslă.

N-am copii.
De aia, poate, n-am să pricep niciodată de ce sînt mîndri toţi tații de odraslele lor. Mama, hai, mai e de înţeles. L-a purtat în pîntece, l-a născut în dureri, l-a şters la fund. Dar tatăl? Ce-a făcut tatăl ca să fie atît de fălos?! A dat o dată sau de două ori din fund. Pentru asta nu e nevoie să fii geniu. Nu e nevoie să ai doctoratul. O poţi face şi dacă eşti handicapat mintal. Nu e nevoie nici măcar să fii treaz. O poţi face şi dacă eşti beat mort.

Curuleţ nu se astîmpără. E şi normal. Vede în mustrarea Tăticului o încurajare. Se desprinde de lîngă perete şi se repede la masa noastră. Huruitul şi păcănitul ne asurzesc. În alte împrejurări i-aş arde una peste scăfîrlie. Acum însă îi trimit un zîmbet dulce. Amintindu-mi că un om matur, într-un asemenea context trebuie să se arate mare iubitor de copii, întind mîna să-l prind şi să-i pun cea mai tembelă întrebare din tezaurul de întrebări ce pot fi puse unui mucos de către un om în toată firea:
Cum te cheamă?!

Curuleţ are o reacţie care mă descumpăneşte. Se trînteşte cu fundul de podele şi se apucă să zbiere. De cînd mă ştiu, mi-au trezit nedumeriri cîinii şi copiii. Amîndouă categoriile reacţionează aiurea. Un cîine, de exemplu, se apropie de tine, dînd din coadă linguşitor şi fixîndu-te cu o privire umedă de fecioară amorezată de un derbedeu. Întinzi mîna să-l mîngîii. Socoteşti că asta vrea, o dată ce vine spre tine dînd din coadă. Spre stupefacţia ta, cîinele se opreşte brusc, o rupe la fugă şi, ajuns la cîţiva metri de tine, într-o depărtare gîndită de el ca suficient de mare pentru a nu putea fi atins izbucneşte într-un lătrat furios, cu sughiţuri.

Neştiind ce dracu’ l-a apucat, mă uit la Vasile Mardare. Nu pare nici speriat, nici supărat de ce face Curuleţ. Dimpotrivă, pare şi mai mîndru că datul lui din fund, într-o noapte, a avut drept rezultat o asemenea capodoperă cu muci.

Uşa se deschide şi înăuntru dă năvală secretara. Se năpusteşte la Curuleţ, îl ia în braţe şi iese cu el. Curuleţ se opune acestei răpiri dintr-un loc în care-i plăcea. Zbiară şi mai tare, dă din picioare ca un viţel dus la tăiere şi, lucru cel mai important, îi arde una cu autocamionul peste căpăţînă. Drept răspuns, secretara îl ţucă.

Uşa se închide.
Cîteva clipe între mine şi Mardare pluteşte duioşia sa admirativă.
N-apucăm să schimbăm cîteva vorbe.

Din nou se deschide uşa, Secretara intră cu telemobilul în mînă. Deşi nu-i spune nimic, Vasile Mardare îl ia şi începe să vorbească. Pricep imediat că-i nevastă-sa. Se vede asta după chipul său posomorît şi după răspunsurile monosilabice:
– Da, dragă, bine, am înţeles, nu dragă, o să mai vedem.

E scena standard a discuţiei cu nevasta, de care te-ai despărţit azi-dimineaţă, răsuflînd uşurat, că pînă seara n-o să-i mai auzi gura. Dau să mă ridic şi să mă uit pe pereţi. Nu-i politicos să asişti la o discuţie intimă între soţi. Nu de asta simt nevoia s-o fac. Nu-mi place să asist la scene indiscrete. Cînd văd doi giugiulindu-se în parc, tuşesc de îndată, speriat la gîndul că el i-ar putea vîrî mîna pe sub fustă crezînd că sînt singuri. M-am întrebat totdeauna cum au putut cei de la Securitate să asculte telefoanele, să urmărească înregistrările secrete fără să tresară la scenele intime dintre cei urmăriţi?! N-or fi simţit nevoia să mute privirile într-altă parte cînd bărbatul se masturba sau cînd nevastă-sa se spăla în baie?!

Fără să se întrerupă, Mardare îmi face semn să rămîn. Continuă să dialogheze monosilabic. La sfîrşit, trînteşte clapa telefonului. Ar fi vrut să-i ardă una nevestei. N-avea cum, şi atunci i-a ars una telefonului.