Parisul are nenumărate muzee. Pe primul loc, încă fără concurenţi serioşi, se situează Luvrul. Renumitul loc al turiştilor de pe întreaga planetă, cel care apare în toate pozele stîngace, de amator dosit în spatele iubitei sau al nevestei care s-a dat cu ruj ca să pară mai intelectuală, trebuie să facă faţă concurenţei sălbatice a panourilor, bulevardelor, străzilor şi chiar intrărilor din întreg Parisul.
E pe lume, spun hîtrii, un Dumnezeu al beţivilor.
Noi vom susţine cu tărie că este şi un Dumnezeu al Luvrului. Misiunea cu care a venit Luvrul pe lume e de a atrage cît mai mulţi turişti. Pentru a-i facilita sacra misiune, Dumnezeu i-a dat Luvrului cît mai multe zile pariziene cu ploaie. Picăturile reci şi nesfîrşite, durînd uneori cîteva zile, îi sechestrează pe turişti în camerele de hotel. După o zi de stat în cameră, mai ales cînd afară nu plouă de-a binelea, cu clăbuci, ci e un fel de fandoseală a cerului, te apucă disperarea. Şi disperarea te poate împinge la două posibile gesturi radicale:
Ssă te arunci pe fereastră în gol sau să te duci la Luvru.
Dat fiind că sinuciderile prin aruncarea pe fereastră implică peste hotare o groază de complicaţii, cum ar fi, de exemplu, identificarea cadavrului și aducerea sicriului în țară, soluţia cu Luvrul e preferată de majoritatea călătorilor la Paris. Zilele de ploaie sînt cele mai aglomerate la celebrul muzeu.
La Luvru îți poți face de cap
Într-o sîmbătă cu o ploaie începută în zori şi care nu dădea semne c-ar renunţa nici în ruptul capului, am văzut la Luvru cea mai mare coadă din viaţa mea. Alcătuită din cinci rînduri compacte, ea pornea din staţia de metrou, trecea pe lîngă punctul de control al armelor şi se pierdea undeva în negura culturii universale. Între noi fie vorba, acest control sever al armelor şi explozibililor, întîlnit şi la Comedia Franceză, dovedeşte o dată în plus statutul de excepţie al culturii la Paris. Marile magazine pot fi ţinte lesnicioase pentru eventualii purtători de trotil, ascunşi sub costumul la patru ace. Cu toate acestea, nici la Printemps, nici la Galeria Lafayette, n-am întîlnit puncte de verificare a celor care intră în magazin. Le-am întîlnit la Luvru şi la Comedia Franceză. Mai-marii Parisului s-au gîndit că trebuie asigurate toate condiţiile pentru însuşirea estetică a capodoperelor. Nu pare a fi nimic grav dacă explodează lîngă tine o ladă cu trotil, în timp ce încerci o pălărie. Poţi cel mult să nu-ţi mai aminteşti dacă-ţi şedea mai bine cu modelul texan. Ar fi catastrofal însă să bubuie o grenadă în timp ce te întrebi de ce-i atît de faimoasă Gioconda.
Un loc aparte în ambiţioasa operă de culturalizare a turiştilor îl ocupă Comedia Franceză. Toate mijloacele puse la bătaie de mai-marii Parisului pentru a scoate dintr-un analfabet, după o săptămînă de sejur, un Leonardo da Vinci al erei telenovelelor, pot fi trase pe sfoară de către subiect.
Să luăm, de exemplu, Luvrul.
Indiscutabil, jumătate din vizitatori vin, plătesc şi se adîncesc în hăurile interminabilei instituţii de cultură doar pentru ca, la întoarcerea acasă, să poată răspunde afirmativ la întrebarea:
Ai fost la Luvru?
Pentru un om de azi care dispune şi de ceva, cultură a răspunde nu, n-am fost, e ca şi cum ar mărturisi că, la WC fiind, n-a folosit hîrtia igienică. Dacă n-are argumente temeinice, gen da, dar am stat în spital pentru o operaţie pe cord deschis, riscă să se compromită pentru totdeauna. Aşadar, la Luvru ajungînd, nu-i obligatoriu să-ţi împovărezi mintea cu imagini care nu-ţi vor fi de nici un folos ulterior. Din acest punct de vedere, cei care şi-au făcut un ţel din a-l culturaliza cu orice preţ pe călătorul la Paris au o mare problemă. Odată rupt biletul de către controlor, vizitatorul rămîne de capul lui. Poate străbate Luvrul de la un capăt la altul, alergînd ca la suta de metri. Poate să meargă normal, să facă doar cîteva săli, după care să se întoarcă la poartă sub pretext că şi-a uitat carnetul de însemnări în servietă. Se poate aşeza pe o bancă şi, prefăcîndu-se extaziat de tabloul de pe peretele opus, să tragă un pui de somn. La ieşire nu-l va cîntări nimeni ca să vadă dacă a pus pe el ceva în materie de cultură.
Ce-ți oferă Comedia Franceză
Aşa ceva nu se întîmplă însă cu un alt malaxor de cultură în care e vîrît cu capu-n jos turistul ajuns la Paris:
Comedia Franceză.
Luvrul îţi asigură minimul necesar pentru a supravieţui într-o lume în care tebuie să ştii, totuşi, că Gioconda n-a fost o cîntăreaţă de bar care a divorţat de unu’, Leonardo da Vinci, pentru că ăla o bătea. Comedia Franceză îţi dă posibilitatea de a fi mai mult decît atît. Îţi dă posibilitatea să treci în ochii celor de acasă drept un veritabil om de cultură. Spuneam că afacerea Luvru e foate uşoară pentru un turist. Ajunge să ia bilet, să-l întindă controlorului şi să facă vreo cîţiva paşi în hol, şi el garnisit cu opere de artă. Ei bine, din nefericire pentru cel însetat de cultură, Comedia Franceză nu poate fi vizitată pur şi simplu. Pentru a putea rosti cu mîndrie la întoarcerea acasă – Am fost la Comedia Franceză! – e musai să urmăreşti piesa. Aceasta deoarece, în clipa cînd ai sugerat, într-o discuţie la un botez, Ştiţi, am fost la Comedia Franceză, asistenţa te întreabă în chip automat:
Şi ce piesă ai văzut?
Asta dacă nu cumva asistenţa e atît de cultă încît să creadă că Comedia Franceză e numele unei berării din centru. După ce-ai trecut de punctul cu biletul, la Comedia Franceză, spre deosebire de Luvru, nu mai există punct de întoarcere. E ceva asemănător momentului în care un condamnat la moarte e luat din celulă şi dus la zidul unde va fi executat. Ca şi în cazul condamnatului la moarte, chiar dacă ar vrea, turistul nu mai poate da înapoi. Nu numai că se trezeşte la locul de pe bilet, dar, mai mult, trebuie să şi rămînă acolo, ţeapăn, două ore, cît durează spectacolul. De cum a trecut de controlul biletelor, îl ia în primire o plasatoare. Instinctul respectivei e infailibil. Miroase de la o poştă pe un debutant între spectatorii de la Comedia Franceză. Dotată toată numai cu zîmbete dulci, plasatoarea te ia şi te duce la locul de pe bilet. Din labele noduroase ale unui jandarm care te duce la secţie mai poţi scăpa. Din mînuţele plasatoarei n-ai nici o şansă. Astfel că, vrei, nu vrei, te trezeşti în mijlocul unui rînd de scaune ocupate de domni şi doamne ale căror priviri îţi spun clar că abia aşteaptă să faci o mişcare, pentru a te trata cu cel mai categoric dispreţ. Din acel moment nu mai ai scăpare. Trebuie să urmăreşti piesa! La o adică, mai poţi trage chiulul. Îţi poţi plimba privirile prin sală, luînd la rînd parterul, lojile, galeria. Nu-i indicat să iei la rînd persoanele feminine, oricît de bătrîne ar fi. Dacă sînt însoţite, rişti să te trezeşti cu o înjurătură. Şi tu, cum nu ştii franceza la nivel de bordel, rişti s-o iei drept întrebarea dacă îţi place jocul actorului principal. Dacă sînt singure, rişti să te trezeşti în pauză angajat într-o conversaţie căreia nu-i va putea face faţă fondul tău principal de cuvinte în franceză. Din acest punct de vedere, deşi nici un ghid nu menţionează asta, eu i-aş sfătui pe cei care se aventurează la Comedia Franceză să ia bilet la Galerie. De sus, mai ales dacă locul tău e în ultimul rînd, te poţi uita în sală cît vrei. Dacă ai avut proasta inspiraţie să ceri bilet în sală, te-ai ars. Nu de alta, dar nu văd cum te-ai putea răsuci într-o parte şi-n alta întreg spectacolul, fără să-ţi ardă vecina un pumn în coastă. Dar chiar şi la Galerie, e greu de presupus că vei avea puterea să te răsuceşti într-o parte şi-n alta ca un far la vreme de ceaţă, luînd la rînd sala. Astfel că, n-ai încotro:
Din cele trei ore şi jumătate cît durează piesa, te vezi obligat s-o urmăreşti una-două ore, două ore şi jumătate.
Astfel, cînd s-a terminat totul, e musai să treci rapid la o cură de analfabetism. Ai pus pe tine un kilogram în plus de cultură!
În pauză poți servi șampanie franțuzească
Francezii şi-au făcut un renume din delicateţea lor sufletească. Se înţelege că ei au intuit dificultatea în care se află turistul ajuns la Comedia Franceză doar pentru a se făli c-a fost la celebra instituţie din cărţi. Bietul călător a dat pe bilet o sumă importantă, o sumă cu care-şi putea lua două perechi de ciorapi sau cu care putea intra la Moulin Rouge. Pierde trei ore din concediul său la Paris, timp ce putea fi valorificat mult mai eficient, de exemplu, căscînd gura la perechea de cizme din magazinul de lux de lîngă hotel sau dînd fuga pînă la Sorbona, să fie bifat şi acest obiectiv în programul călătoriei la Paris. Ca să nu mai spunem că sînt trei ore de stat pe scaun nemişcat şi de efort supraomenesc pentru ca cei din jur să nu se prindă că nu pricepi o boabă din dialogurile de pe scenă. Pentru ca turistul să nu rămînă cu niscaiva răni sufleteşti greu de vindecat, după suferinda experienţă estetică, mai-marii Comediei Franceze au inventat cîteva supape. Astfel, spre bucuria lui nespusă, turistul constată că spectacolul are o pauză.
Nu e una oarecare, ci o pauză pe înţelesul tuturor.
Un ins gălbejit, cu un aer de tuberculos care ştie că n-o mai duce mult, circulă prin foaier invitîndu-i pe toţi să contribuie la construirea unui azil de bătrîni. Foaierul e dotat cu un bar. Deşi nu ţi-e foame, simţi nevoia să te aşezi la coadă. Aşa, ca să mai faci şi altceva decît să urmăreşti ceva ce nu înţelegi nici în ruptul capului. Contracost, fireşte, poţi servi şampanie. E bine să iei, deoarece băutura îţi asigură tăria sufletească de a mai consuma încă o oră de teatru. Pe parcursul spectacolului beneficiezi, tot contracost, fireşte, de un binoclu. E un instrument absolut indispensabil pentru supravieţuirea la un spectacol de care vorbeşte tot Parisul. Cu binoclul poţi face o sumedenie de lucruri. Poţi lua la rînd interpreţii să vezi dacă n-au vreun nasture ce abia se mai ţine într-o aţă. Îi poţi scruta pe cei din loji pentru a vedea dacă bijuteriile sînt false sau adevărate. Îl poţi duce la gură să verifici dacă se poate improviza din el un fluier. Nu e indicat să-l demontezi, pentru că s-ar putea să nu-l mai poţi face la loc pînă la finele piesei.