Ce avea Arghezi cu clerul? Constat la fiecare nouă lectură din Publicistica lui Arghezi că momentele de apogeu sînt cele în care e luat la refec clerul. Ce o fi avut Arghezi cu clerul din România rămîne pentru mine un mister, nedezlegat nici de explicațiile biografice. În postură de fan al textului, al scrierii, nu pot decît să salut această înverșunare, deseori depășind hotarele normalului. Din ea, din această înverșunare, au apărut rînduri geniale precum cele de mai jos:
„E spătos ca o turlă de biserică, găunoasă pe dinlăuntru, solemn ca un monolit, grandios ca un cavou. O singură contrazicere în această măreție, fața prea mică și cu o rumeneală de fată mare pe bucile obrazului. Ochiul tot atît de mic în albăstrimea lui rătăcită. Om de zăpadă, rău proporționat, basorelief de grăsime, cap de popă de țară, palme groase.”
Acest portret al unui om real la vremea respectivă – Konon Arămescu-Donici Băcăoanul („Nu-mi amintesc să fi vorbit stăruitor vreodată de acest uriaș cărnos în hoit, al căruia nume sună atît de gros. Konon Arămescul Donici Băcăoanul e un episcop construit ca o movilă, din abundența bogatei Moldove, celebră pe vremuri prin cornutele mari”) – a fost desprins de mine din tableta lui Tudor Arghezi Konon Episcopul, apărută în Facla, 14 ianuarie 1912.
*
O dedicație care mă descumpănește. Cel de la poarta BAR profită de revenirea mea în sală pentru a-mi da un plic. Aveți o cărticică – îmi zice el. Și într-adevăr, în plicul pe care-l desfac abia după ce ajung la masa mea din fundul sălii dau de o cărticică:
Administrația civilă română în Transnistria de Olivian Verenca, Universitas, 1993. Am deja cartea, cred c-am și dat de ea pe raftul despre al Doilea Război Mondial. Înainte de a o deschide mă gîndesc că autorul îmi va fi trimis-o ca să scriu despre ea. A apărut însă în 1993. Greu de conceput c-aș găsi acum un motiv de a publica despre ea ceva. Nu exclud nici posibilitatea ca autorul să-și fi amintit de mine ca de un cercetător al Campaniei din Est. Sînt aproape sigur că voi da peste o dedicație înflorită, ca un bujor proaspăt scos din găleata cu apă a florăresei. Dedicația mă descumpănește. Nu-mi e adresată. Scrie așa autorul, datînd rîndurile cu 20 dec 1993:
„Omagiu scumpilor nepoți Luminița și Nicușor Smărăndescu, strălucitori în realizări și demni de a fi cinstiți pentru munca perseverentă și folositoare ce o desfășoară în viață.”
Textul mă vîră și mai tare în ceață din punctul de vedere al celui care mi-a dat cartea. E vorba de adresanții dedicației, treziți brusc de nevoia de-a mi face cadou cartea? E cineva care a găsit cartea la un anticariat, vîndută de cei doi nepoți și a socotit că merită să ajungă la mine? Plicul nu mă ajută cu nimic. Scrie pe el doar atît: Dl Ion Cristoiu.
În carte dau peste o pagină trasă la xerox din Cotidianul, supliment cultural, ediția datată 9 mai 1994. Aici e o cronică la cartea primită. În 1994 nu lucram la Cotidianul, ca să presupun vreo legătură între mine și cel care mi-a adus cartea. Aștept ziua cînd enigma se va dezlega.
*
Lătratul de cățelandru al Opoziției. Din scrierile lui Nae Ionescu mă preocupă cu deosebire mustrările aduse Opoziției de la vremea respectivă în bătălia cu Puterea întruchipată de PNL. Editorialistul de la Cuvîntul e un susținător în scris al PNȚ. Tabletele citite de mine pînă acum sînt din perioada premergătoare cuceririi Puterii de către PNȚ. Sau, ca să folosesc o sintagmă mult îndrăgită de presa antiPNL, din perioada premergătoare Revoluției din 1928. Care Revoluție, între noi fie vorba, a fost cel mai mare fiasco din Istoria parlamentarismului românesc. Nu știu ce va scrie Nae Ionescu după victoria echipei sale, chibițate de la galerie. Știu însă că amorul față de Țărăniști nu-l împiedică să fie lucid cînd analizează erorile comise de Opoziție în lupta cu Puterea Liberală.
În 1928, România se afla după șase ani de guvernare Liberală masivă, ca o dictatură. Una dintre cauzele dezechilibrului dintre Putere și Opoziție sta în slăbiciunile Opoziției. Fragmentată, dar mai ales isterică, schelălăitoare, Opoziția contribuia la dictatura PNL prin exagerarea forței acestui partid, prin ipostaza asumată de cățelandru care latră cu spume în jurul dulăului. Acolo unde ajungea un Ham de dulău Opoziția lansa zile întregi de lătrat de pudel. În numeroase rînduri, Nae Ionescu denunță această isterie de cățelandru, semnalînd că Opoziția e cea care face PNL un partid de neînvins, un partid care a instaurat dictatura. În tableta Tot despre «Guvernul Știrbey» din Cuvîntul, 18 septembrie 1928, publicistul scrie:
„Hotărît lucru, liberalii sînt maeştri în diversiune. Nimeni mai bine ca ei nu ştie să-şi acopere intenţiunile, să deplaseze atenţiunea opiniei publice, să creeze centre noi de preocupare. Într-o ţară în care presa nu se poate prezinta în faţa cetitorului decît dacă este antiliberală – atît de abhoraţi sînt în spiritul public –, ei izbutesc să-şi plaseze în coloanele gazetelor cele mai intransigent opoziţioniste mica lor intrigă, mica lor combinaţie de culise, mica informaţie, anodină în aparenţă, perfidă în fond, ale cărei efecte nu se văd decît mai tîrziu.”
*
Noua echipă a lui Kennedy. Am primit, mai repede decît mă așteptam, în variantă franțuzească lucrarea lui Jim Rasenberger The Brilliant Disaster: JFK, Castro and Americaʼs Doomed invasion of Cubaʼs Bay of Pigs, apărută în 2012. E o încîntare. Deși pe Kindle am ajuns cu lectura variantei în engleză la cîteva zile înaintea Operațiunii Zapata, cînd nu se mai putea da înapoi, am luat de la primele pagini ediția franțuzească Un désastre éclatant: Fidel Castro et la désastreuse invassion de la baie des Cochons, 2017. Cum de a venit mai repede nu-mi pot explica. Ca și în cazul variantei inițiale mă las sedus de talentul de prozator al autorului. Secvențele cu vizita lui Castro la Washington sînt antologice. Antologic e și portretul făcut lui Kennedy, mai precis al echipei Noua Frontieră, venită după echipa lui Eisenhower, bătrînicioasă, stagnantă. Față de Eisenhower, Kennedy e Cool. Scrie Rasenberger:
„Fără ca editorialul să vorbească despre asta (e vorba de un editorial din New York Times despre uriașul grad de popularitate al lui Kennedy – n.n.), popularitatea lui Kennedy ținea mai puțin de politica sa, nu prea diferită de cea a predecesorului, cît de noul stil impus de el la Casa Albă. Bătrînul președinte Eisenhower avea un guvern considerat pasiv și inactiv, cel al lui Kennedy era atractiv și în mișcare. După Arthur M. Schelesinger Jr., asistent al lui John Kennedy, «aerul fusese pînă atunci imobil și apăsător, acum sufla vînt proaspăt».
Noul președinte era tînăr, decontractat, frumos și bogat. Era înconjurat de o echipă și mai tînără care abandonase pentru el cariere în cele mai bune universități și societăți americane. Avea o nevastă seducătoare și devotată, Jacqueline, o fiică adorabilă de trei ani, Caroline, și un bebe. (…)
Kennedy și noii săi oameni din Far West, Frontiersmenii, erau ambițioși, nerăbdători și voraci; erau de asemenea agresivi și duri. Aveau testicule – tupeu, agresivitate, curaj macho.”
*
Din amărăciunile marilor publiciști. Ion Vinea, în tableta, Avertisment, din Chemarea, 4 octombrie 1913, deplînge zădărnicia efortului de a-i semnala alegătorului că un politician, un partid e o tinichea și nu o nestemată:
„Iar masa amorfă și brută a cititorilor o cunoaștem. E onestă și inconștienta victimă, întîmpinată regulat la răspîntii de tipuri tavernoase cu ochii măriți de inaniție, cu voce tainică și lihnită: «Vezi acest inel? (pe care-l ține hermetic între două degete) E visul d-tale de aur veritabil și piatra filosofală. L-am găsit eu și numai eu îl dețin. Ți-l dau pentru atît…»
Și victima scoate și cumpără. Trece cu dispreț pe lîngă vitrinele vechi și sigure. Merge acasă ca să pice o lacrimă urinară pe degetele sau pe gîtul de pasăre domestică al soției sale. Tinicheaua, întîmplător cumpărată, devine, poate, o bijuterie familială, hereditară ca o coroană. Atunci, ce e mai primejdios și mai zadarnic decît să încerci să arăți omului falsitatea nestematelor sale? Cu atît mai mult cînd știi că trăiești într-o cetate medievală, unde ordinea și siguranța sînt aproape desființate. Căci în preajma unei vespasiene îți cade cu precizie o piatră sau o măciucă, pe creștetul capului, după cum pe vremuri, sub un balcon, degetele bîjbîie, pe coarde, cîntecul întrerupt: e apariția senzorială a pelerinelor negre, a măștilor de cerneală sub catifelatele panașuri și a rapierelor goale cu clinchet sec în întuneric.”