Nu era după-amiază lăsată de Dumnezeu în care să nu vezi pe cîte unul tîrînd după el, pe şosea, un cărucior cu roţi de cauciuc (marea majoritate a bărbaţilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din Floreşti şi toate familiile satului aveau acum cărucioare lucrate pe furiş în timpul programului, din bare sustrase din secţie), în care se afla, prins cu sfoară, televizorul. Respectivul se oprea în Centru, unde o firmă şugubeaţă semnala că acolo funcţionează un Atelier de reparat televizoare. Ca o dovadă zdrobitoare a faptului că acolo se reparau televizoare şi nu — să zicem — amfore elene, se puteau vedea în vitrina prăfuită, căptuşită cu mătase argintie şi tristă, două ecrane prăpădite, încadrînd un tub catodic ce nu putea fi folosit. Depanator era Ilie Tacu, băiatul lui Vasile Tacu, un tînăr înalt, cu perciuni şi o piele a obrazului groasă, ca dată cu pudră, îmbrăcat într-un halat scurt, nou-nouţ, pînă la genunchi.
Ilie Tacu terminase de cîţiva ani liceul din Floreşti şi, de cînd îl terminase, se ocupa an de an, cu datul la facultate. De fiecare dată, pica, reuşise fără loc, cum spunea maică-sa celor ce o întrebau ce-i făcuse băiatul, şi de fiecare dată hotăra ca la anul să dea la altă facultate, că la asta fuseseră prea mulţi pe un loc. De fapt, el nu ţinea morţiş să reuşească. Se înscria la facultate, pentru că ai lui mureau să aibă un student în familie, să se mîndrească prin sat cu asta. Astfel că în fiecare an, cum sosea iulie, Ilie Tacu îşi lua geamantanul, se urca în tren, mergea la Bucureşti şi se înscria la facultate printre primii. Îl obliga s-o facă taică-său care-i zicea că, mai ştii?! la un moment dat se întrerupea lista şi Ilie rămînea pe afară. Cum să se întrerupă? făcea băiatul scos din sărite, atît de mare era tîmpenia lui taică-său, că pînă şi el, un limfatic, se enerva, dar taică-său i-o reteza imediat, zicîndu-i să nu-l contrazică pe el, că el a văzut multe în viaţă, a făcut şi războiul. La examen, Ilie Tacu lua coala de hîrtie, îşi trecea numele în colţ, după care o îndoia şi o lipea atent, să nu rămână vreun semn, cum le spunea cel ce supraveghea sala, şedea cele trei ore, hai, două şi jumătate, regulamentare, fără să scrie nimic, da înapoi foaia albă şi, peste cîteva zile, se întorcea acasă, la fel cum plecase, adică nici trist, nici vesel, nici optimist, nici deprimat.
— Foarte bine! răspundea el politicos celor care-l întrebau ce a făcut la examen, şi anul următor, în iulie, o lua iar de la capăt.
Între examenele la facultate, Ilie se ocupa cu depanarea televizoarelor din Vintileasa. Oricine îl căuta la Atelier, îl găsea jucînd şah cu prietenul lui cel mai bun, Emil Bunoiacă. Ajunseseră la partida nr. 3533 şi scorul era în favoarea lui Ilie: 3531 la 1. Jucau de vreo cîţiva ani buni, pe 10 sticle partida cîştigată, şi prietenul îi datora lui Ilie producţia pe un an a unui Combinat de bere. Amîndoi tăceau îngînduraţi pe tot parcursul jocului. Era în aer o tăcere solemnă, de catedrală, în care unul ridica pionul, îl ţinea sus cîtva vreme, apoi, cu un regret imens, îl aşeza pe o pătrăţică mai încolo, iar celălalt, şedea cu privirile pironite pe tabla de şah, străpungîndu-o, ca şi cum ar fi vrut să desluşească acolo, în aerul încăperii, soarta partidei. Pe cei veniţi întîia oară cu televizorul la reparat îi izbea atmosfera asta majestuoasă, străină de lumea lor, măruntă, gălăgioasă, şi de cum păşeau pragul micii încăperi, fostă sifonărie şi, mai înainte, fostă cizmărie, şi, mai înainte, fostă cămară a unui gospodar din sat, cu lut pe jos şi nițel întunecoasă, se opreau sfioşi, îşi scoteau căciula sau pălăria, sau ce aveau ei pe cap în acel moment şi şedeau aşa, fără a îndrăzni să facă un pas măcar, cîteva minute lungi. Dacă nu şi-ar fi dat seama unde sînt, ar fi căzut în genunchi şi s-ar fi apucat de cîteva cruci grăbite. Dar cei doi, încheind partida, după ce răvăşeau piesele, vijelios, ca şi cum ar fi vrut să rupă pînza de vrajă care legase pînă atunci bucăţile de lemn, le aşezau pentru o nouă partidă. Omul, pierzîndu-şi răbdarea şi îngrijorat să nu scape cumva ocazia, tuşea încetişor.
— Ce s-a întîmplat, nene? făcea Ilie, fără să ridice privirile de pe tabla de şah, luînd calul şi făcînd o deschidere curajoasă.
— Ia televizorul ăsta, răspundea gospodarul, parcă nici el convins de ceea ce spunea.
— Televizorul?! se mira Ilie Tacu, îngrijorat deodată de manevrele adversarului.
— Da, da, televizorul şi, aici, omul, spre a fi mai convingător, poate, îşi desfăcea braţele a neputinţă, ceea ce însemna că el n-avea nici o vină, televizorul, bată-l Dumnezeu! se stricase, făcuse poc! deodată şi oamenii de pe ecran începuseră să se lungească, pîlpîind grozav, ca flacăra unei lumînări cînd se deschide uşa.
— Televizorul?! mai zicea o dată Ilie Tacu, tărăgănînd cuvîntul, pentru că în acel moment ţinea în aer, suspendată, deasupra tablei de joc, regina (cea mai preţioasă piesă a armatei sale, evident, după rege, care nu intră în discuţie, regele, între noi fie vorba, era un mototol, un împiedicat ce nici măcar două pătrăţele nu se putea deplasa, un molîu pentru care se bătea vitejeşte, lunecînd dintr-o parte într-alta a tablei, dînd în toate părţile lovituri năprasnice, nevastă-sa, regina), căutînd pătrăţica în care s-o aşeze, ştiind, simţind cu întreaga-i ființă că era un gest iremediabil (piesse touché, piesse joué), apoi năpustindu-se înainte, punea regina în H-16, şi, ca eliberat de o uriaşă povară, se răsucea rapid spre televizorul din căruţ. Sta cîteva clipe gînditor, măsurîndu-l atent, după care declara brusc:
— Are un tub catodic ars, trebuie să-l duci la Floreşti, nene!
Şi se întorcea la jocul de şah (între timp, celălalt mutase) fără să-i mai dea omului atenţie.
Omul, care n-avusese nici măcar timp să se dumirească, da să spună ceva, pentru a constata însă că-i pierise glasul.
— Mergi cu el la Floreşti, nene! se auzea glasul ferm al lui Ilie Tacu, eu n-am tuburi catodice.
Încurcat, omul mai şedea în prag cîteva clipe lungi, mai sperînd că i se va primi aparatul. Apoi, oftînd încetişor, îşi lua căruţul, trecea uşor pragul încăperii şi o lua spre casă, întorcîndu-se din cînd în cînd, aşteptînd parcă să fie strigat.
Nu-l striga nimeni.
Doar căruciorul sălta vesel pe pietrişul drumului, pălăvrăgind pe limba lui căruţească.