Trei epave. Suferinţele lui George şi Harris. Victimă a o sută şapte boli fatale. Prescripţii utile. Cum se pot vindeca afecţiunile hepatice la copii. Hotărât, suntem surmenaţi şi avem nevoie de odihnă. O săptămână pe întinsul clocotitor al mării. George propune Tamisa. Obiecţia lui Montmorency. Adoptarea propunerii iniţiale cu o majoritate de trei contra unul.
Eram patru: George, William Samuel Harris, eu şi Montmorency. Cu pipele aprinse, stăteam cu toţii în camera mea şi discutam despre starea noastră jalnică – jalnică din punct de vedere medical, bineînţeles.
Nu se simţea bine niciunul şi asta ne neliniştea la culme. Pe Harris îl apucau din când în când nişte ameţeli atât de ciudate, încât abia de-şi mai dădea seama ce face. Şi George avea ameţeli, nici el nu prea ştia pe ce lume trăieşte. Cât despre mine, aveam ficatul deranjat. Ştiam că am ficatul deranjat, deoarece numai cu puţin mai înainte citisem o reclamă de pilule hepatice, unde erau descrise amănunţit diversele simptome după care îţi poţi da seama că ficatul nu funcţionează cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.
Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzaţiilor încercate de mine.
Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei uşoare indispoziţii ce mă tot sâcâia – cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea şi-am citit tot ce mă interesa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răsfoiesc alene paginile şi să studiez, într-o doară, bolile, una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită, nimicitoare, iar înainte de a fi străbătut măcar jumătate din lista „simptomelor premonitorii”, eram încredinţat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas înlemnit de groază, iar apoi, cu nepăsarea pe care ţi-o dă doar deznădejdea, am mai răsfoit câteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele ei şi am descoperit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile, dar fără să ştiu. M-am întrebat ce s-ar mai putea să am! A venit rândul choreei şi am constatat, după cum mă aşteptam, că sufăr şi de choree. Şi, cum cazul meu începea să mă intereseze, m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, de astă dată pornind alfabetic. Am deschis, aşadar, la „acetonemie”, descoperind că mă ofilesc din pricina ei şi că stadiul acut al bolii avea să se declare în următoarele cincisprezece zile. Am răsuflat uşurat constatând că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privinţa ei, puteam trăi încă mult şi bine. Aveam holeră cu complicaţii grave, cât despre angina difterică, se părea că o aveam încă din leagăn. După ce am parcurs cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artrita.
La început m-am simţit oarecum jignit. Aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuşi, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală şi, devenind mai puţin egoist, am hotărât să trăiesc şi fără artrită. După cât se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpânire pe mine, fără ca eu să prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineînţeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus că asta e tot.
Am stat şi am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobişnuit şi că pentru studenţii la medicină aş fi o adevărată achiziţie. I-aş scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-şi poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe mine pe toate părţile.
M-am întrebat apoi cât mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am izbutit să-l simt deloc. Pe urmă, brusc, mi s-a părut că porneşte. Mi-am scos ceasul şi am numărat bătăile – o sută patruzeci şi şapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima – nicăieri, încetase să mai bată. Mai târziu am ajuns totuşi să cred că trebuie să fi fost la locul ei şi că a bătut tot timpul, deşi nu garantez. M-am ciocănit pe toată partea din faţă a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, până sus, la cap, apoi am luat-o puţin spre dreapta şi apoi spre stânga şi puţin spre spate, dar n-am auzit şi n-am simţit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot şi, închizând un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decât vârful şi singurul rezultat a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.
În sala de lectură intrase un om sănătos şi lipsit de griji. Acum ieşea o epavă.
M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu, care-mi examinează pulsul şi limba şi îmi vorbeşte despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de câte ori mi se năzare că sunt bolnav. Mi-am spus că, vizitându-l, i-aş face un adevărat serviciu. „Ce-i lipseşte unui doctor, mă gândeam eu, e practica. Foarte bine, îi voi sta la dispoziţie. O să-i ofer mai multe posibilităţi de practică decât o mie şapte sute de pacienţi obişnuiţi, atinşi doar de câte o boală-două fiecare.” M-am dus, aşadar, întins la el.
— Ei, ia spune-mi, ce ai? m-a întrebat.
— N-am să te fac să-ţi pierzi timpul, dragul meu, înşirându-ţi câte am, i-am spus. Viaţa e scurtă şi s-ar putea să-ţi sfârşeşti zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ţi spun mai bine ce nu am. Nu am artrită. De ce nu am artrită n-aş putea să-ţi explic, fapt este că n-o am. Am însă toate celelalte boli.
I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strâns de încheietura mâinii şi, când mă aşteptam mai puţin, îmi dădu câteva ghionturi în piept – curată laşitate! – apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul, iar în cele din urmă se aşeză la birou, scrise o reţetă, o împături cu grijă şi mi-o întinse. Am pus-o în buzunar şi am plecat.
Fără s-o deschid, am intrat la cea mai apropiată farmacie şi am rugat să mi-o facă. Farmacistul o citi şi mi-o dădu înapoi.
— Nu avem aşa ceva, spuse el.
— Sunteţi farmacist?
— Da, sunt farmacist. Dacă aş fi un magazin alimentar, combinat cu o pensiune, v-aş putea servi. Cum însă nu sunt decât farmacist, mă simt depăşit.
Atunci am citit reţeta. Suna aşa: „1 livră de biftec cu
1 pintă cu bere amară, la fiecare şase ore. 1 plimbare de zece mile în fiecare dimineaţă.
1 pat la 11 fix în fiecare seară.
Şi nu-mi mai împuia capul cu lucruri pe care nu le înţelegi”.
Am urmat prescripţiile, cu fericitul rezultat, pentru mine, că am scăpat cu viaţă şi mai trăiesc şi azi.
În împrejurarea de faţă, ca să revin la reclama de pilule pentru ficat, nu încăpea îndoială că prezentam toate simptomele, cel mai important fiind „totala lipsă de poftă pentru orice fel de activitate”.
N-am cuvinte să vă spun cât sufăr în această privinţă. Am fost un martir din cea mai fragedă copilărie. Pe vremea aceea nu ştiu dacă trecea o zi în care boala să mă lase în pace şi nu bănuia nimeni, probabil, că de vină era ficatul. Ştiinţa medicală era într-un stadiu mult mai puţin avansat decât azi şi ai mei obişnuiau să pună totul pe seama leneviei.
— Ascultă, împieliţatule, mi se spunea, scoală-te şi apucă-te de ceva, pentru Dumnezeu!
Fireşte, niciunul dintre ei nu ştia că sunt bolnav. Pilule nu-mi dădeau, în schimb primeam câteva după ceafă. Oricât de ciudat ar părea, palmele mă vindecau deseori, cel puţin pentru moment. Mi s-a întâmplat odată ca o palmă din acestea să aibă mai mult efect asupra ficatului şi să mă facă mai dornic să pornesc la treabă, fără multă tevatură, decât reuşeşte azi o întreagă cutie cu pilule. Ştiţi, leacurile astea simple, bătrâneşti, sunt câteodată mai bune decât toate doctoriile de la farmacie.
Discutaserăm aşa cam o jumătate de ceas, descriindu-ne unul altuia bolile de care sufeream. Eu le povestisem iui George şi lui Harris cum mă simţeam dimineaţa, la sculare; Harris ne arătase cum se simte seara, la culcare; iar George, stând în picioare pe covoraşul din faţa căminului, ne dăduse o impresionantă şi reuşită reprezentaţie, zugrăvindu-ne senzaţiile sale din timpul nopţii.
George doar îşi închipuie că e bolnav, de fapt nu are niciodată nimic.
În acest moment, doamna Poppets bătu la uşă, întrebând dacă vrem să cinăm. Ne-am zâmbit trist şi i-am răspuns că, la urma urmei, n-ar strica să îmbucăm ceva. Un dumicat luat la timp, după părerea lui Harris, îndepărtează deseori boala. În consecinţă, doamna Poppets aduse tava, iar noi, trăgându-ne scaunele lângă masă, ne-am servit cu nişte friptură cu ceapă şi plăcintă cu revent.
Eu trebuie să fi fost tare slăbit, fiindcă, după o jumătate de oră, mâncarea nu mă mai îmbia câtuşi de puţin – lucru cu totul neobişnuit la mine —, ca să nu mai vorbim de brânză, de care nici nu mă atinsesem.
O dată îndeplinită această datorie, ne-am umplut din nou paharele, ne-am aprins pipele şi am reluat discuţia cu privire la starea sănătăţii noastre. Niciunul dintre noi n-ar fi putut spune de ce anume suferă, dar părerea unanimă era că răul, oricare ar fi fost el, se datora surmenajului.
— Avem nevoie de odihnă, asta e! spuse Harris.
— Odihnă şi o schimbare totală de mediu, adăuga George. Tensiunea nervoasă excesivă a produs o depresiune generală în organism. Schimbarea decorului şi lipsa necesităţii de a gândi vor restabili echilibrul mintal.
George are un văr, care e trecut în cazierul judiciar ca student în medicină, urmarea firească fiind un fel oarecum doftoricesc de a se exprima.
Cum împărtăşeam întru totul părerea lui George, am propus să căutăm un locşor retras şi patriarhal, departe de zarva înnebunitoare a lumii, unde să ne petrecem în visare o săptămână însorită, printre uliţele sale somnoroase, un ungher uitat de lume, tăinuit de zâne, ferit de freamătul mulţimii, un romantic cuib de vultur, cocoţat pe stâncile Timpului, de unde valurile zbuciumate ale secolului al nouăsprezecelea să se audă stins şi înăbuşit.
Harris spuse că s-ar plictisi de moarte. Ştia el, probabil, la ce fel de locşor mă gândeam eu: unde toată lumea se culcă la opt, unde nu poţi face rost de un „Referee”{3} pentru nimic în lume şi trebuie să faci zece mile pe jos ca să-ţi găseşti tutunul preferat.
— Nu, spuse Harris, dacă vreţi odihnă şi schimbare, nimic nu se poate compara cu o excursie pe mare.