Sfaturi precum cele din ghidurile dedicate New Yorkului (despre care am scris) pleacă de la premisa că un călător peste hotare, fie el, în țara sa, academician doctor docent sau chiar premier, e un tembel fără fisură. Din acest punct de vedere, ele suferă de boala exagerării. E greu de presupus că autorii nu-şi dau seama de un adevăr elementar:
Cei descinşi la New York nu sînt atît de proşti încît să nu poată face un pas pe străzile marelui oraş fără a citi în ghid cum se îndoaie genunchiul şi unde să pună talpa.
Artificialitatea ghidurilor despre țările din Vest nu poate fi pusă la îndoială. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre ghidurile dedicate Japoniei. Creatorii unor astfel de capodopere ale pisălogelii turistice îşi întemeiază halucinanta descripţie pe o premisă verosimilă. Pentru europeni, Japonia e o lume absolut necunoscută, guvernată de reguli aparte. Ea seamănă cu o planetă de dincolo de Sistemul solar. Nu poţi pune piciorul pe solul ei fără a te gîndi dacă nu cumva aici, spre deosebire de planeta natală, căreia i se mai spune şi Pămînt, trebuie să mergi în degetul arătător şi să vorbeşti cu subsuorile, nu cu gura.
Drept urmare, pentru Japonia au fost create mai multe ghiduri, toate sub numele de Viaţa în Japonia. Concepute și publicate chiar de japonezi. Ca şi ghidurile consacrate ţărilor din alte părţi ale lumii, ele îl iau de mînă pe turist şi-l duc de colo pînă colo ca pe un bebeluş. Spre deosebire de acele ghiduri însă, operele dedicate Japoniei cred că europeanul ajuns la Tokyo e un handicapat la puterea a doua. O dată ca turist în general, şi a doua oară ca turist în Japonia. Am ales dintre variante, pe cea în limba franceză, Vie au Japon, scoasă de Japon Travel Bureau. Prefaţa ghidului nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă:
„Japonezii din zilele noastre duc o viaţă aproape occidentală în întregime. În spatele acestei vieţi agitate şi ultramoderne, însă, se ascund culturi şi tradiţii unice ale Japoniei, produse ale unor secole de istorie.
Această carte a fost concepută pentru a-i ajuta pe rezidenţi şi turişti să surmonteze şocul cultural şi să cunoască «adevărata Japonie»”.
Cu ajutorul ilustrațiilor (tembelilor trebuie să li te adresezi prin desene! – n.n.) și explicațiilor, el prezintă numeroase aspecte interesante ale vieții moderne a japonezilor și dă recomandări despre modul de comportare în situații sociale”.
Despre toaletele publice din Japonia
De aceea, aceste ghiduri nu se mulţumesc să descrie cu minuțiozitate străzile, clădirile şi trotuarele. Ele îţi spun, cu aceeași meticulozitate, şi ce să faci în fiecare moment al vieţii tale în Japonia. Sînt întru totul de acord că întîlneşti în Japonia locuri şi momente pentru care ai nevoie de sfaturi cum să te comporţi. Ca de exemplu, locul numit toaletă publică. Despre acest loc, ghidul te avertizează:
Toaletele publice nu lipsesc în Japonia, dar ele nu sînt totdeauna echipate cu hîrtie igienică.
Fireşte, lipsa hîrtiei igienice n-are nici o legătură cu „cultura şi tradiţia japoneze”, fie ele de secole.
E totuşi un sfat, s-o recunoaştem, de o utilitate vitală pentru un călător în străinătate! Util mi s-a părut şi textul dedicat felului cum se foloseşte toaleta de tip japonez, care diferă radical de cea europeană. Într-unul din marile pasaje din Seul, în Coreea de Sud, am intrat într-o toaletă de tip asiatic. Cum, la vremea vizitei la Tokyo, n-am dat atenţie ghidului, sînt obligat să recunosc că la Seul a trebuit să mă răsucesc vreun sfert de ceas în cabină, căutînd poziţia necesară. Şi asta, cu pantalonii în vine. Plecînd de la premisa dublului handicap, ghidurile despre Japonia împodobesc lecturile cu desene convingătoare, de un simplism infantil.
Să luăm, de exemplu, capitolul consacrat Călătoriei cu metroul. Nu toate oraşele lumii au metrou. Sînt, aşadar, turişti care vin în Japonia fără să fi mers vreodată în viaţa lor cu acest mijloc de transport modern. Pentru ei, cîteva sfaturi sînt absolut necesare. Cum să cumpere un bilet, cum să ajungă pe peron. De asemenea, se cere să i se spună dacă să păstreze sau nu biletul, pentru că, la finele călătoriei, nu va putea ieşi din staţie dacă nu-l bagă din nou în maşinărie.
Eu, de exemplu, văduvit de acest sfat, era s-o păţesc la Seul. Ajungînd în staţia gării centrale, am dat să ies la suprafaţă. Ca să realizez că, pentru asta, trebuie să vîr biletul consumat în aparat, deşi făcusem asta la început, cînd mă urcasem în vagon. Cum nu mă prevenise nimeni asupra acestei obligaţii, m-am învîrtit o oră prin staţia unde coborîsem. Un indicator susţinea, sub titlul Way Out, fără echivoc, că pentru a ieşi din staţie trebuie să trec din nou prin aparate, într-o mişcare inversă celei de la intrarea în staţia de plecare. Am încercat s-o fac. A fost la fel de zadarnic ca şi cum mai înainte, cînd m-am urcat în metrou, aş fi vrut să ajung pe peron fără a vîrî biletul în aparat. Te pomeneşti că trebuie să vîr biletul în aparat! mi-am zis amintindu-mi de experienţa de la Tokyo. Clipele se scurgeau iremediabil. Cu fiecare grăunte de nisip căzut în bazinul clepsidrei, ca să mă exprim în termeni de filosofie pre aristotelică, îmi dădeam seama că acesta era cruntul adevăr. N-am mai avut nici un dubiu la sosirea garniturii următoare. Trecînd pe lîngă mine cu o superbă indiferenţă, călătorii vîrau biletele în aparat şi ajungeau dincolo, în spaţiul libertăţii de a ieşi la suprafaţă, spaţiu către care priveam cu jind.
Cum mîngîie dulce, ameţitor, speranţa pe toţi muritorii – zice Eminescu. Pe peronul metroului din Seul, la mii de kilometri distanţă de Ipoteşti, am avut ocazia de a verifica încă o dată profunzimile de adevăr ale poeziei eminesciene. Într-adevăr, stînd acolo, pe suprafaţa pustie, pentru că se apropia miezul nopţii, mi-am pierdut speranţa. Nu-mi aminteam dacă aruncasem sau nu biletul. Sentimentul de care vorbea Eminescu m-a îmboldit însă să mă apuc din nou a mă scotoci prin buzunare. După vreo jumătate de oră de răscolire, m-am luminat din cap pînă-n picioare ca un brad de Crăciun vîrît în priză.
N-aruncasem biletul!
Cum să fii un pasager model în metroul din Tokio
Ghidul Viaţa în Japonia cu ilustraţii stîngace, de abecedar ce simte nevoia să scrie pe burta unei vaci, vacă, să nu existe nici o îndoială pentru inteligenţa veche de doar cinci ani, ne dă şi multe alte sfaturi pentru eventualitatea că vom lua metroul. Astfel, la una din pagini (24) întîlnim, puternic sprijinit şi de un desen, capitolul Cum să fii un pasager model. Domnul din desen, un erou tipic în împrejurări tipice, după cum i-ar spune estetica realismului socialist, se vrea a fi pasager model. El stă drept, cu picioarele uşor desfăcute şi cu dreapta ţinîndu-se de inelul spînzurat de tavan în toate vagoanele de metrou din lume. Spre fizicul lui se îndreaptă patru săgeţi uşoare, plecate de la un text.
Textele menite a vă face un pasager model în metroul japonez:
Textul de la capătul săgeţii îndreptate spre ochii domnului respectiv sună:
„Nu-i priviţi pe ceilalţi pasageri fix. Închideţi ochii şi odihniţi-vă sau citiţi panourile publicitare.”
În dreptul mîinii cu care insul se ține de inel, scrie:
„Țineți-vă strîns de inel și încercați să vă păstrați echilibrul”.
Cetățeanul ține strîns lipit de trup un pachet. Textul care trimite o săgeată spre această parte a corpului îndeamnă fără echivoc:
„Țineți-vă pachetele sub braț pentru a nu-i jena pe ceilalți pasageri”.
Pe podele insul stă nițel răscrăcărat. Potrivit recomandării:
„Depărtați ușor picioarele”.
De remarcat că pasagerul model e și un îmbrăcat model:
Costum cu haină încheiată la un nasture, cravată (roșie), tunsoare office.
Ghidul îți spune cum să stai în picioare
Nu ştiu ce părere au japonezii despre străinii care le vizitează ţara. Bănuiesc însă, parcurgînd acest sfat, că-i cred reduşi mintal. Desigur, faţă de tehnologia atinsă de japonezi, cetăţenii multor ţări din lume sînt nişte subdezvoltaţi intelectual. Această limitare a inteligenţei, oricît de severă ar fi, nu cred c-a ajuns într-un asemenea hal încît, mergînd cu metroul, un străin să se apuce a-i privi fix pe ceilalţi pasageri. Cît despre partea a doua a textului, cea dedicată sfatului ce să faci în metrou, singura parte explicabilă raţional e cea referitoare la lectura panourilor publicitare. Nu-i exclus ca autorii ghidului să fi încasat bani pentru acest îndemn. Alte două sfaturi, corespunzătoare altor două săgeţi, dezvăluie o părere şi mai proastă despre străinul ajuns la Tokyo. Indiferent de nivelul inteligenţei şi culturii sale, individul uman e dotat cu instinctul de supravieţuire. Graţie acestuia, de exemplu, nici un om normal, indiferent că aparţine unui stat american sau unui trib din jungla Amazoanelor, nu se apucă să-şi taie piciorul cu toporul. Sub semnul acestui instinct, orice om se străduieşte, de exemplu, să nu cadă în nas. Ghidul Viaţa în Japonia prespune că străinii n-au acest instinct. Altfel cum să-mi explic faptul că textul săgeţii îndreptat spre mîna ţinîndu-se de inel glăsuieşte:
Țineţi-vă strîns de inel şi încercaţi să vă păstraţi echilibrul!, iar cel corespunzător săgeţii care ţinteşte picioarele zice: Depărtaţi uşor picioarele!
Ghidul are fireşte şi un erou negativ. Tot graţie ilustraţiilor convingătoare, putem afla cum nu trebuie să stăm în metrou. Aparţine de ceea ce titlul prozei numeşte:
„Conduita de prost gust în metrou”:
Sub semnul aceluiași credințe – că turistul occidental e un imbecil fără mîntuire – ghidul apelează tot la formula ilustrațiilor însoțite de texte. Personajul din desen e tot cel din desenele pozitive. Din erou pozitiv de pe pagina 24 insul a devenit erou negativ pe pagina 25. Un salt descumpănitor. E ca și cum activistul de partid din primele pagini ale unui roman proletcultist apare în ultimele pagini în ipostaza de dușman de clasă sabotor.
În ce-ar consta proasta conduită în metrou?
Potrivit primului text în:
A deschide un jurnal mare atingîndu-i pe ceilalți pasageri.
În desen fostul pasager model devenit exemplu de pasager de proastă creștere stă pe banchetă răscrăcărat ținînd în mîinii, larg desfăcut, un jurnal cît un cearceaf, care-l acoperă pînă la brîu. În dreapta stă o pasageră care se ferește de ziar plecîndu-se într-o parte.
Celălalt pasager deranjat e un bărbat care citește o carte. Spre deosebire de pasageră el se uită intrigat la bădăran.
Mă așteptam ca în ilustrația următoare deranjatul să-i ardă mitocanului un pumn în nas. Nu s-a întîmplat asta. Japonezii nu concep astfel de situații în metroul lor!
A doua interdicție:
„Să fumezi – Este interzis să fumezi în metro în tot timpul și pe chei în orele de vîrf”.
Desenul îl înfățișează pe tip ținîndu-se cu stînga de inel și cu dreapta ținînd țigara din care susură un firicel de fum.
Indiscutabil, ghidul Viața în Japonia, de care m-am folosit în călătoria în Japonia a fost editat ultima oară în 1991. Am călătorit în Japonia în 1994. Depărtarea în timp explică textul eminamente ciudat pentru cei de azi.
Pe vremuri, am plănuit o carte de note de călătorie în străinătate intitulată Minoritatea fumătorilor. Pornisem de la tot mai multele interdicții de a fuma prin care fumătorii deveneau o minoritate hăituită pe tot globul. Ca s-o public acum (e gata mai de mult la nivelul manuscrisului) ar trebui un soi de Prefață lămuritoare, menită a explica pe larg cititorilor de azi ce înțeleg prin Minoritatea fumătorilor. Pentru că azi nu mai putem vorbi de hăituirea minorității fumătorilor. Și nu pentru că minoritatea nu mai e hăituită, deoarece, asemenea negrilor din SUA, fumătorii au devenit discriminați pozitiv printr-un exces de gesturi, ci pentru că din punct de vedere oficial minoritatea fumătorilor nu mai există. Ați mai văzut la intrarea într-un restaurant afișul Fumatul interzis? Existența unui asemenea afiș ar mărturisi că mai sînt cetățeni cărora le-ar putea trece prin cap să-și aprindă țigara în local.
Dar în avioane?
Pe vremuri, stewardesa anunța în difuzoare că pe durata zborului fumatul e interzis. Acum nu mai catadicsește s-o facă.
De ce?
Pentru că nici unui pasager nu i-ar trece prin cap să aprindă o țigară în avion.
Dacă ar încerca experiența cineva, mai mult ca sigur un extraterestru, ceilalți călători l-a privi cu o uimire îngrozită, de parcă ar fi dat să spargă geamul ca să se arunce în gol. Am întreprins acest excurs pentru a se înțelege că am vizitat Japonia în vremuri demult apuse. Vremuri în care ghidurile te avertizau că-i interzis să fumezi în metrou.
Potrivit ghidului, din proasta conduită în metrou face parte și a ocupa mai mult de un loc pe banchetă. Desenul îl surprinde pe prost crescut lăfăindu-se pe banchetă mai ceva ca într-un fotoliu de acasă.
Un alt desen îl înfățișează pe erou stînd răscrăcărat. Scrisul dezvăluie ca ținînd de proasta conduită călătoritul pe banchetă cu picioarele depărtate.
M-am ocupat pe larg de ceea ce am numit Literatura interdicțiilor. O interdicție afișată într-un loc dă seamă de un obicei al celor ce vin în acel loc aflat în conflict cu normele vieții civilizate sau chiar cu legea. În vizită la Castelul Bamburg din Nordul Angliei, am văzut pe scaunele dintr-o sală cartoane cu următorul text:
Sînt un scaun. Am picioare fragile. De aceea nu vă așezați pe mine. Mă puteți răni.
Semnat:
Scaunul.
Dincolo de subtilitatea de tip englezesc, afișul expunea o interdicție:
Cea de a te așeza pe scaunele ținînd de exponatele de muzeu.
Asta însemna că unii vizitatori se așezau nitam-nisam pe scaunele respective.
Deși e cam greu de explicat nevoia de a te așeza pe un scaun ce pare a fi exponat, totuși năravul împotriva căruia se ridica interdicția nu e chiar de tot aberant. E posibil ca un năuc obosit să se așeze pe scaunul exponat.
La capitolul Conduită proastă în metrou textele menite a vă face un pasager model în metroul japonez ghidul Viața în Japonia ne impune două interdicții care trimit la obiceiuri imposibile.
Una dintre interdicții spune că n-ai voie să dormi pe umărul altui pasager. Desenul îl surprinde pe bădăran cu capul pus pe umărul unei pasagere necunoscute și sforăind prin intermediul zzzz.
Am văzut la viața mea multe obiceiuri proaste. Inclusiv de a sforăi în tren, în avion sau în metrou. N-am întîlnit pe cineva care să sforăie cu capul pe umărul pasagerei de alături dacă acesta nu e nevasta, iubita sau cel mult sora respectivului.
Ultima interdicție e de-a dreptul stranie. Printre obiceiurile proaste se numără și cel de a atinge dame din greșeală.
Desenul ilustrativ spune că e vorba de o atingere pe coapsă. Că un bărbat poate pipăi o pasageră profitînd de înghesuială (desenul sugerează înghesuială) mai înțeleg. Dar că acesta s-o pipăie dinadins din greșeală nu mai înțeleg.
Pentru că din două una:
Sau tipul din desen a atins-o pe pasageră din greșeală și atunci nu putem vorbi de un nărav interzis, pentru că nu poți interzice gestul comis din neatenție.
Sau tipul din desen a atins-o dinadins, în scopuri de pipăire, și atunci nu mai putem vorbi de un obicei de proastă creștere, ci de un gest huliganic, pur și simplu.
Ce mai încolo și încoace!
Japonezii ne cred nu numai imbecili, dar și huligani.