„JUPÎN DUMITRACHE (şezînd pe scaun)
Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva?
IPINGESCU
Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine.
JUPÎN DUMITRACHE
Apoi nu-i zice lui degeaba «Vocea Patriotului Naţionale»!… Ia citeşte.
IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie)
«Bucureşti 15-27 Răpciune – Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent …, un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. –Prefaţiune. – „Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mînca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfînta Constituţiune”…»
JUPÎN DUMITRACHE (mulţumit)
Ei bravos! Aici a adus-o bine.
IPINGESCU (căutînd şirul unde a rămas)
«… A mînca… sfînta Constituţiune…»
JUPÎN DUMITRACHE (cam nedomirit)
Adică, cum s-o mănînce?
IPINGESCU
Stai să vezi… că spune el… «Sfînta Constituţiune şi mai ales cei din masa poporului…»
JUPÎN DUMITRACHE (nedomirit)
E scris adînc.
IPINGESCU
Ba nu-i adînc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănînce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpîn.
JUPÎN DUMITRACHE (lămurit)
Ei! Aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i înainte.
IPINGESCU
Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare.
JUPÎN DUMITRACHE
Ei?
IPINGESCU (urmând citirea)
«… A mînca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă…»
JUPÎN DUMITRACHE (cu deplină aprobare)
Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănîncă poporul să meargă la cremenal!
IPINGESCU (bătînd cu mîna-n gazetă)
Apoi de ce scrie el, sireacul!
JUPÎN DUMITRACHE
Dă-i înainte, că-mi place.
IPINGESCU
«… Ba putem zice chiar o crimă (schimbînd tonul şi mai grav) Nu! orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvîrcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi…»
JUPÎN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm)
Hahahaha! i-a-nfundat!
IPINGESCU (urmînd cu tărie)
«… Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spunem: situaţiunea României nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea veritabilelui progres, pînă ce nu vom avea un sufragiu universale…» (amîndoi rămîn foarte încurcaţi)
JUPÎN DUMITRACHE
Adicătele, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adîncă reflecţie)
A! Înţeleg! bate în ciocoi, unde mănîncă sudoarea poporului suveran… ştii: masă… sufragiu…
JUPÎN DUMITRACHE
Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine vorbeşte…
IPINGESCU
Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu!”.
Caragiale despre contribuția presei la tîmpirea poporului
Îl consider pe Ion Luca Caragiale cel mai mare analist al presei românești din toate timpurile. Scriitorul a fost nu numai un gazetar de geniu. A fost și un Maiorescu al gazetăriei din vremea sa.
Ziarele, gazetarii, cititorii au fost pentru Caragiale, materie substanțială în satirizarea năravurilor.
Scena lecturii ziarului din O noapte furtunoasă e cruntă ironizare nu numai a presei de opinie de ieri și de azi, dar și a cititorului pentru care există o astfel de presă.
Din O noapte furtunoasă, din Conu Leonida faţă cu Reacţiunea se vede că românul nu e cititor de gazete, ci cumpărător și cititor al unei singure gazete. Şi Jupîn Dumitrache, şi Conu Leonida cumpără şi citesc numai o singură gazetă; şi anume, cea în care-şi regăsesc propriile opinii politice. Ei se apropie de presă nu pentru a afla adevărul, ci pentru a li se confirma că au dreptate, dar mai ales că e ceva de capul lor. Dacă şi ziarul scrie ceea ce susţin ei la o bere sau în faţa familiei, înseamnă că sunt deştepţi. Sau, cum ar fi spus Camil Petrescu: înseamnă că e deştepţi! E semnificativ astfel că personajele lui Caragiale nu sînt surprinse citind presa independentă sau a partidului politic advers. Zoe din O scrisoare pierdută reprezintă excepţia care întăreşte regula. Ea citeşte Răcnetul Carpaţilor. Din interes, desigur, şi nu din convingere: vrea să vadă ce se scrie despre ea!
Alături de aceasta, întîlnim în lumea lui Caragiale o trăsătură valabilă şi pentru presa românească de după decembrie 1989: nu e vorba de o presă de informaţie, ci de una aproape exclusiv de opinie. Nae Ipingescu, Jupîn Dumitrache, Conu Leonida nu citesc reportaje, anchete, ştiri, interviuri, ci editoriale. Nu ştim cum arăta Vocea Patriotului Naţionale. Un lucru e însă sigur, judecînd după textele lui Rică Venturiano: jurnalul conţinea cu precădere ceea ce azi numim articole politice de atitudine.
Gazeta preferată face obiectul unui adevărat cult. Nae Ipingescu şi Jupîn Dumitrache o citesc la masă. Conu Leonida o parcurge în pat. În nici o clipă, consumatorul nu se întreabă asupra veridicităţii articolelor. Pentru ei, tot ce spune ziarul e sfînt. Mai mult, cititorii au nu numai gazete preferate, dar şi jurnalişti îndrăgiţi. Cultul faţă de aceştia din urmă atinge culmi care nu ne miră. Ele pot fi întîlnite şi în ziua de azi. Cînd se descoperă cine este Rică Venturiano, nu numai Jupîn Dumitrache, dar şi întreaga familie, cad în extaz. Jupîn Dumitrache e de acord să i-o dea pe Ziţa de nevastă. Şi totuşi, acest cult nu depăşeşte anumite limite. Ziţa, de exemplu, e copleșită descoperind că Rică Venturiano e jurnalistul preferat. Puterea presei nu merge însă pînă acolo încît cititoarea să accepte a-i fi jurnalistului idolatrizat doar amantă. Ea ţine să-l ia pe Rică Venturiano de bărbat.
Personajele lui Caragiale – Ipingescu, Jupîn Dumitrache, Conu Leonida – ne propun o situaţie limită: cea a inşilor care cred atît de mult în ce scriu ziarele, încît ajung să vorbească în stilul gazetelor citite şi mai ales îndrăgite.
Scena lecturii la masă, între ciorbă şi fleică, a ziarului de partinitate turbată Vocea Patriotului Naţionale rămîne antologică în orice Istorie a tîmpirii poporului prin intermediul presei.