1. În trecere prin Piața Amzei mă opresc la alcătuirea de două mese și mai multe cutii de carton care întruchipează un soi de anticariat mobil. E greu de spus cine e vînzătorul. De ce s-a apucat de meseria asta – cumpărat și vîndut cărți? – iată o întrebare demnă de a fi ridicată, după jertfele de rigoare, Oracolului din Delphy. Oricum, ca de obicei, aflu care e vînzătorul abia după ce am ales cărțile și întreb cît costă cu totul. Am găsit printre altele o carte rusească despre Atentate care puteau schimba lumea și un satiric ungur, autor de pastile umoristice, din care cred c-am citit ceva cîndva.
Din cercetarea la fața locului îmi dau seama din nou de seriozitatea cu care se traduceau la noi, pe vremuri, cărțile străine, desigur, cele fără probleme. Cum însă toți marii scriitori pot fi considerați drept critici ai racilelor societății burgheze, ca să mă exprim în termeni de cultură proletară, nici unul n-avea probleme în materie de acceptare de către cultura nouă. Vînzătorul vorbește la telefon cu cineva, indignat de o procedură de retrocedare. Un altul de alături, dintre cei care pierd epocile prin Piața Amzei, e de părere că statul răspunde de despăgubirea proprietarilor. Vînzătorul e sceptic în privința asta: noi sîntem mici, ce putem face noi? E o tînguire moldo-valahă des întîlnită de mine, în paralel cu excitația trecătoare, gen Să nu se pună ei cu Poporul! Umblu mai departe prin cărțile așezate de a valma, fără să las impresia c-aș putea contribui la gloria acestui talk-show de prînz.
După ce plătesc, iau cărțile, puse deoparte peste alte cărți. Uite, zic, le-am luat doar pe cele cumpărate, n-am furat nici una. Colegul de Fierăria lui Iocan al vînzătorului remarcă genial:
N-am auzit pînă acum de jefuirea unei librării!
Extraordinar!
La asta nu m-am gîndit.
Librăriile nu fac obiectul jafului. Da, răspund, inspirat genial pe moment, cînd vom auzi știrea asta, înseamnă că i-am întrecut pe nemți. Am vrut să spun, pe vechii greci, dar era prea intelectual pentru Piața Amzei!
2. La librăria din Focșani, dau peste cîteva cărți demne de a fi luate după principiul Să fie acolo. Descopăr mai întîi o carte de Memorii a unui vînător de munte din Războiul din Est. Despre acest Război m-am ocupat cu deosebire în partea dinspre Stalingrad. Partea cealaltă, dinspre Caucaz, am neglijat-o, poate și pentru că i- a lipsit dramatismul de la Stalingrad. Știu cîte ceva însă din reportajele encomiastice despre vizitele Mareșalului în zona respectivă. ( Scriind îmi dau seama c-ar trebui să le public pe cristoiublog.ro, nu înainte de a verifica dacă am dat numărul apariției). Mai cumpăr de la Focșani o carte scrisă de o poloneză despre România, cred că România postdecembristă. Deși n-am auzit de ea, pînă acum mă interesează, pentru că aș vrea să știu cum ne vede pe noi, babuinii, o poloneză. Mai aleg două volume despre Rasputin, publicitate pe contracopertă ca scrise de un fel de Vintilă Corbu al perioadei sovietice (mă atrage, deoarece în Afacerea Rasputin eu văd dezastrul regimului țarist, cîntat azi și în Rusia de parveniții care se vor țariști, adică regaliști), și o broșură despre Napoleon, una dintre zecile de mii de cărți scrise despre Împărat. Le cumpăr, și pe drum, spre mașină, mă întreb din nou cu nouă melancolie cînd dracu o să mai citesc eu și cărțile astea?
3. Pe culoarele Bibliotecii mă oprește o femeie cu trăsături blajine. E îmbrobodită. Arată însă prea bine ca să cred că e o măicuță venită la BAR ca să-și dea doctoratul în Enigma de Sfîntul Munte. Zice că mă știe de la televizor, preludiu folosit de toți cei care vor ceva de la mine. Nu, nu vrea ceva. Vrea pur și simplu să stea de vorbă cu mine. Pe oricine întîlnesc la BAR, îl întreb automat la ce lucrează. BAR e printre puținele locuri mioritice în care se vine pentru a lucra. Îmi răspunde că-și dă teza de doctorat în Biologie și are o mare problemă. Conducătorul i-a interzis să citeze de pe Internet. Conducătorul ( nu știu cine e) susține că Internetul e perisabil!, în orice moment putem rămîne fără curent și astfel fără opera citată, spre deosebire de suportul material- de la papirus la hîrtie trecînd prin piele de capră- care rezistă în timp, inclusiv după Apocalipsă.
Încerc o lămurire.
Pe Internet sînt două feluri de surse. Texte alandala, postate pe fondul de libertate de a fi idiot în public, făurit de Internet. Dacă erai idiot și voiai să publici un text care să arate asta, pe vremuri, trebuia să trimiți producția la Poșta redacției. Responsabilul rubricii, doctor deja în idioți după cîte texte fusese nevoit să arunce la coș, îl respingea. Te supărai, dar pînă la urmă ți se făcuse o favoare: Cea de a nu afla și alții că ești idiot.
Lucrurile s-au schimbat o dată cu apariția Internetului, și mai ales a rețelelor de socializare. Ca să faci public un text mai aveai la dispoziție pe vremuri poșta. Cumpărai o sută de plicuri, copiai textul de o sută de ori, plasai un exemplar în fiecare plic și punînd plicurile la poștă puteai spera că măcar 20 dintre destinatari vor citi textul tău pînă la capăt. Acum lucrurile sînt mult mai simple. Postezi pe Internet ce-și trece prin cap. Postezi, de exemplu, poza cîrnatului lungit în farfurie înainte de a-l hali. Imediat, nu o sută, ci o mie, dacă nu chiar două mii de inși, află de producția ta. De presupus astfel că pe Internet sînt și bîiguieli despre Biologie. A doua sursă sînt cărțile în variantă electronică. Pot fi descărcate, contra cele mai multe, ca și cum le-ai cumpăra din librărie. După opinia mea, pe care o expun doamnei în fața garderobei, aceste cărți pot fi citate ca sursă cu aceeași putere ca și variantele lor tipărite. Asta zic eu. Din discuție nu-mi dau seama dacă nu va mai ține cont de interdicția conducătorului de doctorat.