Duminica Paștelui. Înainte de a intra în clădirea biroului, dau deja tradiționala roată pe la Piața Amzei. Bulevarde pustii. Terasele de pe Calea Victoriei sînt deschise. Parcă și aud patronul zicînd ospătarilor, Trebuie să ne scoatem pîrleala acum, cît mai sînt relaxări. Ospătarii au venit la serviciu și de Paște, nu de alta, dar e vorba și de jobul lor, amenințat de Criza economică postpandemică. Unii clienți beau cafele. Alții au luat-o pe bere. De cum se așeză la masă, perechile se despart urieșește:
Fiecare cu displayul său, în care se prăbușește iremediabil, pentru a-și verifica e-mailurile și postările de pe Facebook.
La Biserica de lîngă parc, e slujba de Paște. Pe ușile larg deschise vin cîntări de popi. Pe nas, adică. La Birou, supriza surprizelor. E închis, deși mi s-a spus de mii de ori că de Paște va fi deschis. Mă învîrt ca prostu în jurul clădirii în căutarea unei intrări laterale. Dau de un lift, pe care-l cred accesibil, deși nu e. Mă întorc acasă, încă nedumerit de întîmplare. Înainte de a mă apuca de Prefață (am citit azi noapte paginile dedicate de Dumitru Popescu Elenei Ceaușescu), socotesc să parcurg ceva de îmboldire, de pe Onnyx, deschis ca să caut cartea lui Boștină. Între Ion Ghica și Adrian Păunescu aleg Publicistica lui Caragiale. Citesc primul text din volumul doi de Publicistică. O cronică dramatică la spectacolul cu Urîta satului, vodevil în 2 acte, prelucrat de d. E. Carada, muzica d. A. Flechtenmacher, spectacol despre care Caragiale scrie că se joacă la Teatrul cel Mare (azi Teatrul Național). Cronica a apărut în România liberă, 27 decembrie 1877. Mă conving încă o dată de adevărul că pentru marii publiciști din trecut, spectacolele de teatru (cele proaste, desigur) sînt zăcămîntul din care extrag, destul de ușor, aur pur în materie de pamflet. Decupez din cronică aceste pasaje de proză genială, inspirată de neghiobiile expuse pe scena Teatrului cel mare sub directoratul de scenă al lui M. Pascali:
„Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrînaţii, spînzuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculoşii şi toate spurcăciunile şi lăturile parisiane, înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse ori localizate în româneşte de oameni ce nu se pricep nici la românească, nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce e românul, nici ce e franţuzul, ni se dă ca producţii literare şi artistice pe scena întîiului teatru din ţară, menit, cum se zice, a fi «înaltă şcoală naţională de estetică şi morală» pentru publicul român.
Afară de asta, răul tot n-ar fi aşa de grozav dacă chiar aceste ticăloşenii exotice s-ar juca cumsecade. Dar…Un Don Juan despre care basmul povesteşte că era un ştrengar atît de nostim şi de gingaş încît se prăpădeau fetele şi nevestele dupe el, iese pe scena noastră ca un destrăbălat pletos, se boceşte, zbiară ca un capiu la urechea drăguţei sale, pretinzînd că-i vorbeşte de dragoste, o smunceşte şi o zgîlţîie, pretinzînd că o mîngîie şi o dezmiardă, şi, după atîta zel dramatic, sfîrşeşte prin a se duce în iad aşa de răguşit, că nu-şi mai poate da seama prin grai de ştrengăriile lui de pe pămînt. Un rege, pe care istoria îl dă ca ghebos, urît, bătrîn, şiret, buhav, roşu şi creţ la păr, spîn la mustăţi şi barbă, iese pe scenă ca un băieţandru înalt, frumuşel, spiţelat, cam prostănac şi peltic, cu barba mică neagră şi cu chica soioasă atîrnîndu-i pe ceafă; şi altele, şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfîrşit.
Încalte, artistele n-au decît trei rochii, toate de lux, de la d-na Briol[ii] , spre a se costuma în orişice rol din fie orice piesă; iar chipul – tot neschimbatul şi drăgălaşul dumnealor chip, gingaş, vesel, bine afistolé[iii] şi plin de inteligenţă artistică.
Nici nu se mai pomeneşte de manierile, obiceiurile, tradiţiile locale: toţi, de orice vîrstă, de orice neam, din orice vreme, din orice loc, eroii de pe scena noastră se îmbracă, mănîncă, umblă, se mişcă, trăiesc şi mor după un singur tipar.
Părinţii sunt mai tineri ca copiii şi copiii mai bătrîni ca părinţii; stăpînii sunt îmbrăcaţi prost şi slugile poartă haine strălucite; oamenii din veacul de mijloc se poartă şi se îmbracă ca cei din ziua de azi, iar anticii poartă mănuşi, umbrelă şi galoşi.
Apoi scena înfăţişează un palat bizantin din veacul XV, iar acţiunea piesei se petrece, dupe închipuirea autorului, într-un sat din Elveţia în zilele noastre; o dramă orientală se joacă într-un vestibul de catedrală gotică – şi altele şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfîrşit. (…)
Coristele, ca ţărance de la munte, după calapodul dramatic al direcţiei de scenă, au ieşit, şi joia trecută ca întotdeauna, împanglicate, înmalacovate[vii], înfoiate cu fuste scrobite ca hîrtia şi încălţate cu poloneze, spre a face publicului iluzia desăvîrşită a unui bal la «Pomul Verde» sau «Tomis». Ar fi bine ca Direcţia generală a teatrelor să nu mai îngăduie barem coristelor de a-şi bate joc de un public ce se zice a fi cel mai inteligent din ţară.”
Genial!
Dar cum o fi arătat spectacolul în realitate?!