Discuția din curtea BAR cu specialistul în Conciliul de la Florența (ianuarie 1438) m-a făcut curios în privința Unirii celor două Biserici, Ortodoxă și Catolică. Ar fi trebuit să mă interesez mai demult despre asta, de pe cînd am citit prima oară Amanții din Bizanț și m-a stîrnit controversa despre Și al Fiului, care desparte iremediabil cele două Biserici. Acum, îmi iau inima-n dinți și mă interesez pe Internet de Conciliul de la Florența. Mă atrage mai întîi ceremonia de plecare a Împăratului și a clerului ortodox de la Constantinopol spre Veneția. Iată un episod din Istoria – marele prozator. Cum or fi ajuns la Constantinopol delegații din Moldovalahia? Dintre ofertele de pe Internet aleg Ivan N. Ostrumov, The History of the Council of Florence, translated from Russian by Basil Popoff, Holy Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1971. Dat fiind că știu cîte ceva despre Biserica Ortodoxă Rusă din Exil de la studierea Cazului Butovo, dibui că e vorba de un teolog rus clasic. Oricum pe Internet îi întîlnesc numele legat de cel al lui Lev Tolstoi, pentru că ar fi unul dintre teologii ruși care l-au apărat pe marele scriitor. Cu acest prilej, descopăr că volumul, de doar 81 de pagini, a fost tradus la noi sub titlul Istoria Sinodului de la Florența de Ivan Ostrumov, la editura Scara în 2002, iar în ediție digitală în 2005. Culmea e că am pe Scribda, site de cărți la care sînt abonat contracost, studiul lui Ostrumov. Din lectura cărții, lesne accesată pe Scribda, aflu amănunte despre plecarea celor din Constantinopol la Veneția. Concurînd cu adversarii săi de la Bassel, Papa trimite la Constantinopol galerele gata de călătorie:
„Spre a o lua înaintea planurilor Conciliului de la Basel, Papa a trimis la Constantinopol câteva galere cu un legat şi cu trei Episcopi, poftind pe Împărat şi pe episcopii greci la un Sinod în Italia”.
Faptul s-a petrecut cu douăzeci de zile înainte de ceremonia plecării. La un moment dat se ivește un incident:
„Împăratul dăduse deja porunci tuturor celor numiţi spre a lua parte la Sinod să se pregătească de călătorie. Dar abia trecuseră douăzeci de zile de la sosirea galerelor papale, cînd deodată galerele făgăduite de Conciliul de la Basel intrară în Bosfor. De nu i-ar fi oprit Împăratul, rivalii ar fi pornit o bătălie navală. Legaţii papali şi cei de la Basel nu şi-au precupeţit nici ostenelile, nici banii, spre a-i trage pe greci către părerile lor. Curînd însă grecilor li se arătă în chip vădit starea reală a lucrurilor din Apus, ajungînd şi mai nedumeriţi în privinţa taberei căreia să i se alăture. Legaţii de la Basel declarară că pacea între Conciliu şi Papă fusese şi încă era şi atunci cu neputinţă. Unul dintre ei, locuind de multă vreme la Constantinopol, îl sfătui pe Patriarh, ca prieten, să nu se ducă nici la Basel nici în Italia. Mulţi dintre Episcopi îl trăgeau pe Împărat să facă acelaşi pas. Chiar şi Sigismund trimise un sol la Constantinopol să-l înduplece pe Împărat să amîne o vreme unirea Bisericilor, pînă ce neînţelegerile lăuntrice din Biserica Apuseană vor lua sfîrşit. În sfîrşit, Sultanul Murad îl sfătui pe Împărat să se încreadă mai mult în statornicia unei alianţe cu el decît cu latinii. Dar, cu toate aceste sfaturi şi poveţe, Împăratul, respingând propunerile Conciliului de la Basel, hotărî să pornească spre Italia în galerele Romei”.
Din aceeași carte mă delectez cu amănuntele despre plecarea de la Constantinopol și sosirea la Veneția:
„La 27 noiembrie, 1437, după mai multe Te Deum-uri în Biserica cea Mare din Constantinopol şi la Mănăstirea Hodighitriei, Împăratul, Patriarhul şi alţi reprezentanţi din rîndul clerului şi mirenilor, porniră la drum”.
Pe galerele Papale, desigur. Asta-mi amintește de trenul special pus la dispoziția Patriarhului Nicodim de Stalin, în 1946, pentru vizita la Moscova. Primirea de către Papă e și ea ceremonioasă:
„La sosirea grecilor la Veneţia, Papa l-a trimis întîi pe Nicolo Albergati, apoi pe Giuliano Cesarini, poftind pe Împărat şi pe Patriarh la Ferrara. Ajunşi aici, grecii s-au întrebat din nou dacă să meargă la Basel sau la Ferrara. Dogele Veneţiei i-a sfătuit să aştepte venirea unei noi solii de la Basel. Pe de altă parte, legatul Hristofor făcu tot ce-i stătea în putinţă spre a îndupleca pe Împărat şi pe Patriarh să se alăture Papei, folosindu-se nu o dată de daruri şi de argumentele cele mai grăitoare. Pînă la urmă grecii căzură în capcana lui. Cele trei săptămîni petrecute la Veneţia fură aşa de prielnice pentru cei mai mulţi dintre greci, şi chiar pentru cîţiva episcopi, încît au numit-o pămîntul făgăduinţei. Iată încă o piatră de poticnire pentru viitorii apărători ai Ortodoxiei! Asemuind jalnica stare a Imperiului lor, pe atunci aproape biruit de către turci, cu luxul, libertatea şi înlesnirile vieţii apusene, grecii mai slabi erau cu uşurinţă ispitiţi spre o pace ce făgăduia multe pentru bunăstarea lor pămîntească. La Francolino, un sat aşezat cam la un ceas şi jumătate călare de Ferrara, Împăratul fu întîmpinat de legatul papal, de cîrmuitorul oraşului şi de alţi dregători ai cetăţii. În ziua următoare (4 martie) Împăratul, însoţit de alaiul său, de Episcopii Papei şi de dregătorii din Ferrara, şi-a făcut intrarea solemnă în oraş. Papa, împreună cu Cardinalii, Episcopii şi Abaţii, îl aşteptau în palat”.
Conciliul și-a propus să ajungă la înțelegeri între cele două Biserici în privința unor chestiuni controversate. Care erau acestea?
„În a treia şedinţă a Sinodului, după urările reciproce, Giuliano arătă că principalele puncte de neînţelegere între greci şi latini ţineau de învăţătura (1) despre purcederea Duhului Sfânt, (2) despre folosirea azimelor în Euharistie, (3) despre purgatoriu şi (4) despre supremaţia papală; iar apoi i-a întrebat care dintre subiecte avea să fie discutat mai întîi. Grecii amînară discutarea primului punct pînă la deschiderea Sinodului Ecumenic, făgăduind să dea un răspuns grabnic asupra celorlalte de îndată ce vor auzi sfatul Împăratului. Pentru începerea discuţiilor Împăratul s-a oprit la unul dintre ultimele două subiecte. Latinii s-au învoit să discute despre Purgatoriu.”
Așadar, s-a decis să se discute despre Purgatoriu.
Există Purgatoriu?
N-am stabilit nici dacă există viață de după moarte, d-apoi Purgatoriu. La Conciliul de la Florența Purgatoriul nu numai că există, dar mai mult, stîrnește controverse pătimașe în privința naturii sale. Redau din Ostrumov un citat lung despre aceste discuții – serbede – le acuză autorul –, pentru că nu peste mult timp Constantinopolul cade sub Turci, după care vine rîndul Balcanilor. Și-n tot acest timp Biserica discuta dacă în Purgatoriu funcționează sau nu focul:
„În a cincea şedinţă (4 iunie) Cardinalul Giuliano a dat următoarea definiţie a învăţăturii latine despre purgatoriu: «Încă din vremea Apostolilor», a spus el, «Biserica Romei a învăţat că sufletele ce pleacă din această lume curate şi fără nici o prihană – adică sufletele sfinţilor – se duc îndată în tărîmurile fericirii. Sufletele celor ce după botez au păcătuit, dar apoi s-au pocăit cu sinceritate şi şi-au mărturisit păcatele, însă nu au reuşit să împlinească epitimia dată lor de către părintele lor duhovnicesc ori să aducă roade de pocăinţă îndestulătoare pentru a-şi ispăşi păcatele, se curăţesc prin focul purgatoriului, unele mai grabnic, altele mai încet, după păcatele lor; iar apoi, după curăţire, pleacă spre tărîmul veşnicei fericiri. Rugăciunile preotului, liturghiile şi faptele de milostenie ajută mult la curăţirea lor. Sufletele celor răposaţi în păcat de moarte sau în păcatul strămoşesc se duc de-a dreptul întru osîndă.» Grecii au cerut o înfăţişare scrisă a acestei învăţături. Cînd au primit-o, Marcu al Efesului şi Vissarion al Nikeii şi-au scris amîndoi observaţiile asupra ei, care mai apoi au slujit ca răspuns general la învăţătura latinilor. Cînd a făcut cunoscut răspunsul (14 iunie), Vissarion a explicat deosebirea dintre învăţătura grecească şi cea latină pe această temă. Latinii, a spus el, admit că în vremea de acum, şi pînă în ziua judecăţii celei de pe urmă, sufletele răposaţilor se curăţesc prin foc, slobozindu-se astfel de păcate; deci cel ce a păcătuit cel mai mult va avea parte de un mai îndelungat răstimp de curăţire, pe cînd cel cu mai puţine păcate va fi dezlegat mai curînd, cu ajutorul Bisericii; dar în viaţa viitoare ei admit focul veşnic, nu pe cel curăţitor. Astfel latinii primesc şi existenţa focului vremelnic şi a celui veşnic, numindu-l pe cel dintîi foc curăţitor sau purgatoriu. Pe de altă parte, grecii învaţă despre existenţa unui singur foc veşnic, înţelegînd că pedepsirea vremelnică a sufletelor păcătoase înseamnă că ele se duc o vreme într-un loc de întuneric şi durere, sînt pedepsite prin lipsirea de Dumnezeiasca lumină şi se curăţesc – adică sînt slobozite din locul acela de întuneric şi jale – prin rugăciuni, Sfînta Liturghie şi fapte de milostenie, iar nu prin foc. Grecii mai cred că pînă la unirea sufletelor cu trupurile, întrucît sufletele păcătoşilor nu suferă pedeapsa deplină, la fel şi cele ale sfinţilor nu se bucură de fericirea deplină. Dar latinii, fiind de acord cu grecii în privinţa primului punct, nu-l admit pe cel de-al doilea, zicînd că sufletele sfinţilor şi-au primit deplina răsplată cerească încă de pe acum. În şedinţa următoare latinii au înfăţişat o apărare a învăţăturii lor despre purgatoriu. Din cîte înţelegem din răspunsul dat de către greci, ei au încercat să-şi dovedească învăţătura prin cuvintele din 2 Maccavei 12, 42-46, unde se spune că Iuda Maccaveul «a trimis în Ierusalim să aducă jertfă pentru păcat», cugetînd totodată că «sfînt şi cucernic gînd a fost că a făcut curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat». Ei mai citară cuvintele lui Iisus Hristos, «oricine va zice împotriva Duhului Sfînt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie» (Mat. 12, 32). Dar apărarea lor s-a întemeiat îndeosebi pe cuvintele Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3, 11-15): «Că altă temelie nimenea poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pre această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fîn, trestie, al fieştecăruia lucru arătat va fi: că ziua îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi; şi al fieştecăruia lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al căruia lucru va rămînea, carele a zidit, plată va lua; iar al căruia lucru va arde, se va păgubi, dar el însuşi Se va mântui, însă aşa ca prin foc». De asemenea latinii au scos felurite locuri de la Părinţii răsăriteni – Vasilie cel Mare, Epifanie al Ciprului, Ioan Damaschin, Dionisie Areopaghitul, Theodorit, Grigorie al Nissei; ca şi de la cei apuseni – Augustin, Amvrosie şi Grigorie cel Mare. De asemenea, nu au uitat să citeze autoritatea Bisericii Romei întru apărarea învăţăturii lor, şi să se folosească de obişnuitele lor sofisme. La toate acestea partea Ortodoxă a dat un răspuns limpede şi îndestulător. Ortodocşii au arătat că cuvintele citate din cartea Maccaveilor, ca şi cuvintele Mîntuitorului, nu pot dovedi decît că unele păcate se vor ierta după moarte, dar nu se putea şti neîndoielnic dacă prin osînda focului sau prin alte mijloace. Pe deasupra, ce are de-a face iertarea păcatelor cu osînda prin foc şi cu chinurile? Nu poate fi decât ori una ori alta: fie osîndă, fie iertare, iar nu amândouă deodată. Ca explicaţie la cuvintele Apostolului ei au citat tîlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur care foloseşte cuvîntul foc în înţelesul de foc veşnic, iar nu vremelnic sau curăţitor; explică cuvintele lemn, fîn şi trestie ca fapte reale, hrană pentru focul veşnic; cuvîntul zi, ca însemnând ziua judecăţii de apoi; iar cuvintele se va mîntui, însă aşa ca prin foc, ca însemnînd păstrarea şi dăinuirea existenţei păcătosului în vreme ce suferă osînda. Urmînd această tîlcuire, ei resping cealaltă explicaţie dată de Fericitul Augustin, întemeiată pe cuvintele se va mîntui pe care el le-a luat în înţelesul de fericire, şi deci a dat un cu totul alt înţeles întregului citat. «Este cît se poate de îndreptăţit», scriau dascălii ortodocşi, «să socotim că grecii trebuie să înţeleagă cuvintele greceşti mai bine decât străinii. Ca atare, dacă nu putem dovedi că vreunul dintre sfinţii ce vorbeau limba greacă tîlcuiesc cuvintele Apostolului, scrise în greceşte, într-un alt înţeles decît cel dat de fericitul Ioan, atunci negreşit că trebuie să ne învoim cu cei mai mulţi dintre aceşti oameni vestiţi ai Bisericii». Expresiile oo.0noi. o.¯:o0oi şi o.+noio, folosite de scriitorii păgîni, înseamnă în limba noastră dăinuire, fiinţare (oioc:v:iv. :ivoi). Însăşi ideea din cuvintele Apostolului arată aceasta. Întrucît focul în chip firesc nimiceşte, dar cei ce sînt osîndiţi la focul cel veşnic nu sînt nimiciţi, Apostolul spune că ei dăinuie în foc, păstrîndu-şi şi urmîndu-şi existenţa, fiind totodată arşi de către foc. Spre a dovedi adevărul unei astfel de tîlcuiri a cuvintelor Apostolului (stih. 11 şi 15) ei fac următoarea observaţie: Apostolul împarte tot ceea ce este zidit pe numita temelie în două părţi, fără ca să pomenească măcar vreodată de o a treia parte, mijlocie. Prin aur, argint, pietre scumpe el înţelege virtuţile; prin lemne, fîn, trestie ceea ce e potrivnic virtuţii, adică lucrurile rele. «Învăţătura voastră», urmară ei a zice latinilor, «ar avea poate un oarecare temei dacă el (Apostolul) ar fi împărţit lucrurile rele în două feluri, şi ar fi spus că cele de un fel sînt curăţite de către Dumnezeu, iar celelalte sînt vrednice de osînda veşnică. Dar el nu a făcut o asemenea împărţire, numind doar lucrurile ce-l îndreptăţesc pe om la fericirea veşnică, adică virtuţile, şi cele ce sînt vrednice de osînda veşnică, adică păcatele. După care zice că al fieştecăruia lucru arătat va fi, şi spune cînd anume se va întîmpla aceasta, arătînd către ziua cea de pe urmă, cînd Dumnezeu va răsplăti fieştecăruia după cum i se cuvine: Că ziua, zice el, îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi. Negreşit, aceasta este ziua celei de-a doua veniri a lui Hristos, veacul viitor, numită zi în înţeles aparte, sau spre a o osebi de viaţa de acum, care nu este decît noapte. Aceasta este ziua cînd El va veni întru slavă, şi un rîu de foc va curge dinaintea Lui (Daniil 7, 10; Ps. 50, 3 şi 97, 3; 2 Petru 3, 12-15). Toate acestea ne arată că Sf. Pavel vorbeşte aici de ziua cea de pe urmă şi de focul cel veşnic gătit păcătoşilor. Acest foc, zice el va pune la încercare lucrul fieştecărui om, în ce chip va fi, lămurind unele lucruri şi arzînd altele dimpreună cu lucrătorii. Dar cînd fapta rea se va nimici prin foc, făcătorii rîului nu se vor nimici, ci vor continua să existe în foc şi vor suferi veşnic. Deci întrucît Apostolul nu împarte aici păcatele în cele de moarte şi cele ce se pot ierta, ci faptele ca atare în bune şi rele; întrucît vremea acestei întîmplări e socotită de el ca fiind ziua de apoi, la fel ca şi de către Apostolul Petru; întrucît, iarăşi, el pune pe seama focului puterea de a nimici toate faptele rele, dar nu pe făptuitori – se vădeşte că Apostolul Pavel nu vorbeşte de focul curăţitor care, chiar după părerea voastră, nu se întinde asupra tuturor faptelor rele, ci asupra cîtorva dintre păcatele mai mici. Însă chiar şi cuvintele al căruia lucru va arde, se va păgubi (¯nci.0no:+oi), arată că Apostolul vorbeşte despre chinurile veşnice; aceia se lipsesc de lumina Dumnezeiască, lucru ce nu se poate spune despre cei curăţiţi, cum ziceţi voi; căci aceştia nu numai că nu se păgubesc cu nimic, ci chiar dobândesc cu îmbelşugare, slobozindu-se de rău şi înveşmîntîndu-se în curăţie şi neprihănire». Ca răspuns la cuvintele citate de latini de la Vasilie cel Mare (din rugăciunea sa la Cincizecime), de la Epifanie, Ioan Damaschin şi Dionisie Areopaghitul – apărătorii învăţăturii ortodoxe observară că citatele nu dovedeau nimic în folosul Bisericii Romei. Cît despre mărturia lui Theodorit, înfăţişată de latini, nu au reuşit nici măcar s-o identifice. «Rămâne un singur Părinte», au continuat ei, «Grigorie, fericitul preot din Nissa, care s-ar părea că vorbeşte ceva mai mult în folosul vostru decît oricare dintre ceilalţi Părinţi. Păstrînd toată cinstirea cuvenită acestui Părinte, nu ne putem împiedica a spune că şi el a fost doar un om muritor, iar omul, oricît de mare ar fi treapta sfinţeniei la care ar ajunge, poate oricînd greşi, îndeosebi în asemenea lucruri ce nu au fost cercetate mai înainte ori statornicite de către Părinţi într-un Sinod de obşte». Cînd dascălii ortodocşi vorbesc despre Grigorie, de cele mai multe ori îşi limitează cuvintele zicînd: «dacă acesta a fost gîndul lui», şi încheie discuţia asupra lui Grigorie cu cuvintele următoare: «Trebuie să avem în vedere învăţătura de obşte a Bisericii şi să ne luăm drept legiuire Sfînta Scriptură, neluînd în seamă cele scrise de fiecare în nume propriu (idia)». În ce priveşte mărturiile Părinţilor apuseni, dascălii răsăriteni au spus că îi cunosc prea puţin, neavînd nici o traducere grecească, şi au încercat să-i dezvinovăţească prin împrejurările în care au scris, neînţelegerea cuvintelor Apostolului (1 Cor. 3, 11-15), greutatea de a trage o concluzie generală din mai multe împrejurări (întemeiate pe vedenii) etc. Cît priveşte greutatea părerii Bisericii Romei, scoasă în evidenţă de către latini, grecii au socotit că ea nu are legătură cu subiectul în discuţie. În sfîrşit, ei au stat împotriva sofismelor latinilor cu concluzii mai temeinice, scoase din principiile învăţăturii lui Hristos, din multe scrieri ale Părinţilor şi din pilda lui Lazăr, unde se pomeneşte de sînul lui Avraam – locul fericirii – şi de iad – locul osîndei – nespunîndu-se nimic despre vreun loc de mijloc pentru osîndele vremelnice. Răspunsul grecilor voia în chip vădit să arate latinilor pe de-o parte netemeinicia nou-scornitei lor învăţături, iar pe de altă parte statornicia taberei ortodoxe în credinţa predanisită lor de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. În cursul disputelor, problema principală s-a ramificat într-o mulţime de probleme neserioase şi abstracte, încît în chip firesc rezolvarea celei principale s-a făcut încă şi mai anevoioasă. De pildă, latinii au întrebat: De unde şi cum zboară îngerii? Din ce materie este alcătuit focul iadului? Iată ce răspuns a primit ultima întrebare de la Iagaris, dregătorul imperial: «Întrebătorul va dobîndi un răspuns cît se poate de mulţumitor la această întrebare cînd va experia el însuşi firea acestui foc». [92] Neajungîndu-se la o înţelegere în problema purgatoriului, s-a propus o alta – cea a fericitei stări a drepţilor, de care pomenise Vissarion în tratatul său despre deosebirea învăţăturilor celor două Biserici asupra stării sufletelor celor răposaţi. S-a pus întrebarea: Oare sfinţii plecaţi din această viaţă au dobîndit fericirea deplină sau nu? Înainte de discutarea problemei, grecii găsiră de cuviinţă să aibă o consfătuire aparte cu ceilalţi membrii ai Sinodului. Pentru aceasta toţi membrii s-au adunat în chilia Patriarhului (15 iulie) şi au citit Ivan N. Ostrumov 22 feluritele mărturii ale Părinţilor. Împăratul i-a poftit să adune voturile. Unii, întemeindu-se pe cuvintele Apostolului (Evr. 11, 39), au dat întrebării un răspuns negativ, alţii au răspuns afirmativ. În ziua următoare, după cîteva dispute, întregul Sinod al Episcopilor greci s-a învoit într-un gînd că, deşi sufletele sfinţilor, ca suflete, gustă încă de pe acum fericirea, totuşi atunci cînd, la judecata de obşte, se vor uni cu trupurile, fericirea lor va fi mai mare; atunci se vor lumina ca soarele. Era ultimul lor răspuns la învăţătura latină despre starea sufletelor după moarte. ”
Cîtă discuție despre o chestiune din cărți!
Și-n tot acest timp, în lumea reală turcii puseseră ochii pe Constantinopol.