După Biserica Mica Sofie şi rămăşiţele Arcului de triumf al lui Teodosiu, o nouă întîlnire cu Bizanţul: zidurile lui Teodosiu.
Le văd într-un fel avantajos: de pe platforma sight sing-ului în drum de la baza funicularului către ţărmul Mării de Marmara. Şoseaua a fost construită de-a lungul zidurilor, lungi de 7 kilometri, de la Cornul de Aur la Marea de Marmara. Un zid interior de 12 metri şi 5 metri grosime, un zid exterior înalt de 8 metri şi gros de 2 metri. În faţă un şanţ lat de 20 de metri şi adînc de 10 metri. De sus, de pe platformă, zidul se vede, măreţ, în cea mai mare parte integru. Pe turnuri, flutură steagul turcesc, ca peste tot, uriaş. Văd şi porţile pe care se intră, inclusiv Topkapi, unde şi-a pus tunul Mohamed.
*
Un erou: Zidurile. Am terminat, după o lectură gen, dintr-o suflare, capodopera lui Steven Ruciman Căderea Constantinopolului. Nemira a redat varianta românească a lui The Tall of Constantinopole alcătuită de Al Elian şi tipărită la noi înainte de 1989.
Mai mult decît alte cărţi despre Bizanţ, cea a englezului mă convinge că personajul central al Istanbulului rămîn Zidurile lui Teodosiu.
Nu ştiu de ce toţi călătorii la Constantinopol se dau în vînt după Sfînta Sofia mai întîi şi după Topkapî mai apoi. Nici măcar Camil Petrescu, atît de interesat de adîncimile în trecut ale oraşului de azi, n-a acordat atenţie deosebită zidurilor.
Pe mine, cel puţin, Sfînta Sofia nu m-a impresionat! Din exterior nu se desprinde izbitor de alte alcătuiri (ca Moscheea Albastră, de exemplu). Deşi miile de pagini care transpira de entuziasm descriu Biserica aşa cum ar fi fost ea pe vremea Bizanţului, oricît de mult am convocat imaginaţia n-am putut retrăi atmosfera slujbelor de odinioară. Poate pentru că, jefuită de bandiţii occidentali ai celei de-a patra Cruciade, Sfîntei Sofia îi lipsesc bogăţiile ostentative, dinadins puse cu barbarii veniţi la Împărăţia lumii să rămînă cu gura căscată la vederea Măreţei alcătuiri. Poate că-mi taie imaginaţia însemnele de moscheie, păstrate în acest monument din motive întemeiate, dar care fac din acest obiectiv ceva nici cal, nici măgar, amintind mai degrabă o hală de asamblat Boeinguri decît un loc de reculegere religioasă.
Zidurile lui Teodosiu, da, m-au impresionat şi mă vor impresiona toată viaţa. Întinse de la Marmara pînă la Cornul de Aur, ele se văd imediat cum ai ajuns la Istanbul. Spre deosebire de Sfînta Sofia, Zidurile bizantine au rămas ceea ce au fost, Zidurile lui Teodosiu; ele n-au fost turcite.
La prima mea călătorie în Turcia le-am văzut de două ori. O dată mergînd cu maşina de-a lungul lor. Altădată, poposind cu un ghid particular în cîteva locuri legate de Căderea Constantinopolului, în frunte cu Poarta Sfîntul Roman, unde se spune că-a pierdut viață luptînd pînă la capăt Împăratul Constantin.
De fiecare dată, gazetarul din mine a tresărit la imaginea de conflict:
Valurile de barbari năvălind din toate părţile asupra Constantinopolului, arse de viziunea aurului care stă aruncat pe străzi, şi Zidurile care le stau în cale făcîndu-i să se izbească de ele şi să cadă răpuşi.
Zidurile ating însă măreţia în timpul năvalei lui Mohamed al II-lea.
Deşi Cetatea e înconjurată din toate părţile, lupta de peste aproape două luni – 2 aprilie 1453, lunea, a doua zi a Postului şi 28 mai 1453, dimineaţa, marţea cînd sunt trei ceasuri rele – se dă la Zidurile lui Teodosiu.
Terminînd cartea lui Steven Ruciman, îmi dau seama că n-am văzut nici un film despre căderea Constantinopolului.
Pelicula care se difuzează la Complexul de la Poarta palatului Topkapî n-am putut s-o văd în prima călătorie.
Oricum, deşi de Istorie, cartea englezului incită imaginaţia prin invitaţia la panoramare.
Sunt momente ale acestui asediu care par scrise de un Dumnezeu scenarist al unei superproducţii:
Imaginea Armiei otomane văzute de sus, din turnuri de către bizantini, Clopotele care bat în dungă în dimineaţa asaltului final.
Hărmălaia care răzbate pînă în Oraş de dincolo de ziduri.