1. După ce mă așez în pat pentru a citi înainte de căderea în somn, îmi vine ideea de a scrie ceva despre brusca mea pasiune față de varianta de Sud a Campaniei din Est. De fapt, îmi vine de la hotărîrea de a citi și documentele din volumul Românii în Crimeea. Mă ridic din pat, merg în birou, și bat la iuțeală pe calculator Pentru Diario, la aplicația Evernote, cea descărcată pe toate dispozitivele mele și prin urmare oferind prilej de lectură în orice moment:
„De ce mă pasionează Campania din Caucaz?
Pentru că aici se manifestă Armata Română și nu la Stalingrad.”
Abia acum, după lecturile intense despre Campania din Sud-Est, am imaginea completă a Războiului nostru din Est. Cea mai mare parte a Războiului înseamnă Basarabia și Bucovina, Transnistria, Odessa, Ucraina dintre Bug și Nipru, Marea de Azov, Crimeea, Caucaz, atît la ducere cît și la întoarcere. Implicarea în Nord-Est e mult mai mică. La Harkov sîntem prezenți doar între februarie 1942- noiembrie 1942, socotind și drumul Armatei a 6-a spre Stalingrad. Armata a 3-a e prezentă doar între octombrie-noiembrie 1942 în Cotul Donului. Între cele două campanii sînt și deosebire de autoritate. În Sud-Est, Armata Română e supusă încorsetării, adică încadrării în unitățile nemțești. În Nord-Est, ca și la Odesa, Armata Română e comandată de ai noștri. Din cîte-mi dau seama, chiar și acum în materie de Crimeea, Kuban și Caucaz, ne confruntăm cu problema distribuirii succeselor și insucceselor. Succesele sînt asumate de Germania, mare Putere Europeană și în Istorie. Insuccesele sînt puse pe seama noastră. Oricum chiar dacă din cercetarea cu preoții militari nu va ieși nici o carte, am avut, totuși, cîștiguri însemnate:
Am aflat multe lucruri despre clerul militar, am mai învățat ceva despre militărie (cap de pod, de exemplu, învăluire din flancuri), am cercetat relațiile româno-germane și mai ales mi-am sporit scepticismul față de istoria noastră, o istorie de vitejii inutile.
2. După fragmentul din Împărăția apelor de Mihail Sadoveanu despre colcăirea vieții într-un petec de apă, credeam că nu voi mai întîlni în literatura română o descriere de o forță asemănătoare.
Pasărea furtunii, romanul lui Petru Dumitriu din anii proletcultismului, uitat pînă și de autor în anii cît i-a trăit după 1990, mă contrazice.
Iată o imagine puternică, neliniștitoare, a luptei pentru existență în adîncurile mării:
„În adîncimile unde e întuneric, verde, pe malurile presărate cu cîmpuri de scoici, pășune a peștilor, prin penumbra apei amare și verzi ca fierea, morunii urmăreau stavrizii argintii, calcanii țepoși și turtiți, și-i înghițeau, cu o mișcare fulgerătoare; nisetrii urmăreau scrumbiile tinere, rechinii înghițeau peștii mărunți, calcanii se tîrau pe mîl cu o unduire oarbă a trupului lor lat, și mîncau tîrîtoarele mîzgoase, fără ochi și fără creieri; iar în apele dulci și calde ale bălților Dunării și în apele calde și sărate de la țărmul mării cloceau miliarde de două din care aveau să iasă alți moruni, stavrizi, nisetri. Aveau să crească pentru a rătăci prin întunericul adîncimilor, ca să se năpustească fulgerător asupra hranei vii sau să fugă ca săgeata cînd țîșnea din bezna verzuie un uriaș cu pîntecul alb, gura căscată lacom și ochii rotunzi și nemișcați.
Peștii rătăceau, mereu înfometați, prin văile de mîl, cîmpiile de nisip, rîpele de stîncă, unde e frig și întuneric și presiunea apelor apasă greu. Se pîndeau, se repezeau unii asupra altora, se mușcau, se înghițeau. Cîteodată, și din ce în ce mai des, întîlneau bucățele de stavrid argintiu. Cu o singură bătaie din coadă și din aripi, erau pe ea și o înghițeau. Înghițeau și cîrligul de oțel care li se înfigea în gură. Se zbătea, neînțelegînd nimic cu mintea lor croită după întunericul adîncurilor; apoi rămîneau acolo, nemișcați. Delfinii, după ce se scurgeau cele cincisprezece minute cît pot sta în adînc fără să tragă aer în plămîni, se înecau.”